Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Profesionalism, graţie, forţă de Doina Modola

În anii ‘90 şi-a făcut brusc apariţia în lumea teatrală o tânără neobişnuit de frumoasă, care nu putea trece neobservată. Venea la toate spectacolele, întotdeauna însoţită, absorbindu-le cu nesaţ, şi îşi urmărea cu specială atenţie însoţitorul vorbindu-i la ieşire. Avea chipul luminos şi inteligent şi o ţinută graţioasă şi dreaptă.

Am observat-o pentru prima oară, cred, la spectacolul …au pus cătuşe florilor de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, pe când ne strecuram prin instalaţia scenică întunecată, captivi de la început în labirintul ei oprimant. Era un spectacol zguduitor, în stare să bulverseze sufletul, în ciuda clocotului neîncetat al străzii, ba chiar oglindindu-i forfotul şi revolta. Era vremea aceea învolburată şi plină de speranţă, când încă mai credeam cu toţii într-o schimbare miraculoasă, care nu putea să nu vină, când ne implicam pasionat în tot felul de iniţiative promiţătoare ce păreau apte să ne împlinească aşteptările mult aşteptatei înnoiri a lumii. Piaţa Universităţii îşi prelungea ecourile, în ciuda barbariei cu care fusese înăbuşită, dovadă a determinării şi implicării tinerei generaţii, care îi cuprinsese energic pe cei mai buni, personalităţi de prim rang ale culturii româneşti. Ne împărţisem pasionat în tabere opuse, mulţi dintre noi crezând cu tărie, pe bună dreptate, în necesitatea vitală a punctului 8 de la Timişoara. În puterea regeneratoare a înlăturării ferme a tuturor celor implicaţi în vechiul regim. Eram hotărâţi, convinşi, cu sufletele deschise.

Tocmai de aceea tânăra care apăruse, implicată în Liga Studenţilor şi în evenimentele balconului Pieţei Universităţii, era privită cu simpatie, cu curiozitate, cu preţuire. Făcea parte dintre cei care îşi susţineau cu tărie opţiunile şi părerile, neascunzând pe ce parte a baricadei se situează şi nefăcând uz de nici un soi de precauţii sau tact diplomatic. A avut de la început o statornică adeziune pentru valoare, frecventând, fără inhibiţii, elita intelectuală şi împărtăşindu-se copios din oferta ei cărturărească şi umană.

În 1991, invitată de Mihaela Macovei, a început să colaboreze la Televiziunea Română, la emisiunea Limba noastră, cu explicaţii despre accepţiunile şi utilizarea lexicului, continuate cu mici scenarii pentru filmuleţe, pe aceeaşi temă, realizate împreună cu Marian Râlea. Ele erau imperios necesare, căci noile publicaţii efemere, care năpădiseră presa, ca şi numeroasele posturi de radio şi televiziune vădeau grave carenţe în exprimare. A semnat în ziare cu viaţă scurtă, dar şi în suplimentul, Cotidianului, Litere,Arte,Idei, condus de Dan C. Mihăilescu şi Tania Radu, finanţat de Ion Raţiu, primul supliment literar din România postdecembristă. În critica de teatru a debutat cu scurte interviuri cu regizori, mai ales. Din 1991, a început să publice în România literară cronică dramatică (iată, a şi trecut, fără veste, un sfert de veac de atunci), în anul următor, 1992, fiind angajată ca redactor. Tenace şi exigentă cu propria ei meserie, a dovedit o energie şi o forţă extraordinare, străbătând ţara în lung şi în lat pentru a asista la toate premierele şi a scrie despre spectacolele vizionate. Ca să fii un bun critic de teatru ţi se cere o mare forţă de muncă, mobilitate interioară şi disponibilitate, cultură solidă şi rigoare, sensibilitate şi rapidă capacitate de recuperare fizică. Doar informaţia neîncetată îţi asigură un instrumentar echilibrat de analiză, validă estetic, dar suficient de flexibilă, capabilă să integreze prompt noutatea creaţiei. Marina Constantinescu a cultivat o grilă de valori mereu îmbogăţită şi perfecţionată, în funcţie de noi tendinţe şi inovaţii originale, bizuită pe lecturi temeinice, mereu împrospătate. Şi confirmată constant în cronici, recenzii, consemnări, consideraţii, judecăţi de valoare. Dar a dovedit deopotrivă şi o rezistenţă fizică ieşită din comun. În ciuda aparentei fragilităţi, ea deţine această înzestrare şi, iată, a uzat şi a abuzat de ea de atâta timp, continuând să călătorească interminabil, pe orice vreme, în ţară, oricât de departe, renunţând la orice confort, atât în tren cât şi în alte mijloace de locomoţie. A adunat o seamă de date, referitoare la spectacole, la viziuni scenice, la interpretare şi performanţe, dar a consemnat şi impresii de călătorie, evenimente neobişnuite, întâmplări, mult mai multe lucruri chiar decât putea să cuprindă în cronici. A acumulat, în acelaşi timp, precoce, în mod constant, şi experienţa spectacologiei europene şi mondiale, vizionând mult teatru bun şi mai puţin bun în spaţii cu veche tradiţie scenică, cu montări de referinţă şi o mare diversitate spectaculară, promovând inovaţia şi noi sinteze ale limbajelor scenice, cunoscând personalităţi de seamă ale criticii teatrale universale şi beneficiind cu discernământ de aceste experienţe cu mare impact formativ. Şi-a constituit astfel un vast orizont de referinţă şi o serioasă concepţie profesională, impunând prin rigoarea şi inflexibilitatea judecăţii. Nefăcând rabat de la judecata dreaptă, însoţită de zâmbetul fermecător, ştrengăresc, chiar şi atunci când nu era pe măsura aşteptărilor conlocutorului. Sau eschivând abil neplăcerea sentinţei, până în momentul când ea apărea scrisă, desigur, atenuată de limbajul civilizat. Şi-a câştigat repede o reputaţie de probitate profesională şi justeţe a judecăţii, care a făcut să fie urmărite cu interes cronicile ei, părerile să îi fie respectate, preferinţele pentru anumiţi regizori luate în seamă. Pagina semnată de ea era urmărită cu acelaşi interes ca aceea a precursorului ei, Valentin Silvestru, dar parcă cu o mai vie curiozitate.

Formaţia de filolog şi teatrolog şi echilibrul diagnozelor au propulsat-o curând în jurii naţionale ale dramaturgiei şi spectacologiei, recunoaştere a calităţilor, puterii de muncă, informaţiei. Interesul pentru activitatea critică, considerată teoretic şi în aplicaţiile practice, a recomandat-o curând, în întâlnirile breslei, în analiza spectacolelor, în comentarii, în intervenţiile referitore la tipologia cronicilor de teatru, apoi ca îndrumător al atelierelor de profil ale viitorilor teatrologi. A fost adesea selecţioner al spectacolelor în festivalurile naţionale şi internaţionale din România, dată fiind ampla cunoaştere a fenomenului teatral. A fost în mai multe rânduri director al Festivalului Naţional de Teatru organizat de UNITER şi Ministerul Culturii, care a centralizat anual valorile şi tendinţele scenei româneşti, diversitatea ofertei spectaculare, teatrul independent, teatrul dans etc., dovedind nu numai neîndoielnice calităţi organizatorice, ci şi o pasionată implicare pe toate planurile, cu aceeaşi redutabilă şi neaşteptată forţă fizică. La orice oră din zi şi din noapte pregătită să intervină, cu remarcabil spirit de echipă, să-şi susţină colaboratorii şi tot complexul mecanismului festivalier, cunoscut sistematic în toate detaliile, chiar şi financiare, notat cu seriozitate în caiete ordonate, utilizate din plin, întâmpinând trupele invitate şi personalităţile străine, fără să se menajeze, oricând, şi la ivirea zorilor, încurajândui pe lucrătorii excedaţi de prea multe solicitări, ajutând unde e nevoie de rezolvat ceva, găsind soluţii în situaţii încurcate, chiar imposibile. Şi conducând a doua zi, binevoitoare, inspirată, gazdă amabilă, întâlniri ale oamenilor de teatru, dezbateri, lansări de carte, conferinţe, vernisaje de expoziţii etc.

În 1996, Marina Constantinescu a publicat la Editura Nemira volumul Les Danaïdes. Histoire d’un spectacle, traduit en francais par Micaela Slăvescu, ceea ce o dezvăluie în una dintre ipostazele definitorii personalităţii ei: ca om de teatru implicat intim în actul creator. Cartea, distinsă cu premiul pentru critică al Galei UNITER din acel an, conţine jurnalul zilnic al creării spectacolului acestuia, un proiect impresionant ca anvergură, semnificaţie, cuprindere, una dintre capodoperele lui Silviu Purcărete, cu ecou major în teatrul european şi mondial.

Fire îndrăzneaţă, puternică, imaginativă, Marina Constantinescu şi-a afirmat cu fermitate părerile, convingerile, consolidându- şi în timp statutul social şi profesional. Nu numai teatrul a stat în centrul preocupărilor sale, ci şi jurnalismul cultural, viaţa literară şi artistică, protagoniştii ei. Este realizatoarea emisiunilor televizate, intitulate Nocturne, în care invită scriitori, ziarişti, creatori din toate domeniile, muzicieni, artişti plastici, arhitecţi, oameni de ştiinţă etc., figuri de primă mărime în România. Dar şi personalităţi mult mai puţin mediatizate la noi, preţuiţi în schimb, pentru realizările lor, peste hotare, mai cunoscuţi aiurea decât în propria lor ţară. S-a angajat cu aceeaşi dârzenie în lupta pentru promovarea valorilor certe, menite să furnizeze adevărate repere, într-un context nefast, invaziv, în care televiziunile particulare lansează, sub justificarea rating-ului, tot soiul de nulităţi excentrice pe post de vedete efemere, extrem de nocive prin notorietatea lor găunoasă, idealuri strâmbe, incultură agresivă, trivialitate şi agramatism deşănţat.

Iscodindu-şi conlocutorii, amfitrioana e amabilă, calmă, caldă, urmărind să le ofere atmosfera propice destăinuirii, pentru a descoperi taina realizărilor lor şi a o oferi ca reper tinerei generaţii, bombardate pretutindeni de aberaţii, capcane distrugătoare, modele deviante. Este în aceste întâlniri (prea) târzii în noapte o preţuire şi o linişte a admiraţiei, care vădesc existenţa atât de apropiată, accesibilă, admirabilă, a adevăratei şanse a realizării de sine, modelul unei vieţi investite superior. O pleiadă de oameni a căror viaţă nu a derapat bezmetic, ci a urmat, la rândul ei, nişte repere validate în timp, generatoare de echilibru şi temeiuri ale bucuriei, împlinirii, adevăratei realizări existenţiale.

E în această atenţie pentru puterea formativă a televiziunii şi o misiune personală, Marina Constantinescu fiind îngrijorată de năvala influenţelor proaste nu numai ca om de cultură, conştient de importanţa presiunii contextului şi a anturajului asupra individului, a educaţiei implicite a societăţii şi a canalelor ei de comunicare. Mamă a unui băiat de şaptesprezece ani, pianist talentat, de a cărui educaţie a fost necontenit preocupată, căutând să găsească dreapta măsură între înţelegere, comunicare relaxată, reciproc respectuoasă şi necesara autoritate maternă, urmărind să propulseze însuşirile lui native, fără a-i ştirbi autonomia roditoare, ea reflectează necontenit la şansele lui de evoluţie şi afirmare într-o lume ce pare a fi mai primejdioasă ca oricând.

Deţinând parcă secretul longevităţii tinereţii, întreţinută de prospeţimea şi disponibilitatea spiritului, mereu deschis, avid de viaţă, de frumos, de cunoaştere, urmându-şi cu tenacitate vocaţia critică şi constructivă, Marina Constantinescu are aceeaşi neobosită putere de muncă şi aceeaşi implicare activă în fenomenul teatral românesc şi în jurnalismul superior. Are, mai cu seamă, o viguroasă fibră militantă, neostentativă, aproape insesizabilă, care o susţine să-şi urmeze calea, convinsă că, indiferent de împrejurări, vicisitudini, adversităţi, datoria fiecăruia e să se bizuie pe sine însuşi în sădirea binelui, în dezvăluirea, afirmarea şi consolidarea lui. Abia aşa sporesc şansele în plan mai larg.

La mulţi ani, Marina!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara