Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Profesorul A.M. de Simona Vasilache

Sau nimic nu e ceea ce pare, s-ar putea numi aceste câteva rânduri despre proful Grupului de la Braşov. Strada Castelului 104, volumul cu care a debutat, în 1984, trimite la un loc real de sub Tâmpa – domiciliul celui care scrie, fără să excludă, fireşte, alte adrese aidoma, din alte oraşe, chiar şi una de basm urban.

Nu mai reiau, aici, discuţia despre destinul, nu prea fericit, al acestei prime cărţi – a făcut-o, în R.l. 27, Cosmin Ciotloş. Interesantă e, dincolo de biografie (a omului şi a cărţii), maniera de a citi şi de a transforma banalitatea. E vorba de o existenţă de profesor, şi navetist pe deasupra, marginalizat, în orice caz, bombardat cu mici şi absurde corvezi, cărora poezia pe două nivele poate să le vină de hac. Primul nivel este asumat, un exerciţiu de notaţie, cum fac copiii care învaţă o limbă străină, de la simplu la complex. Al doilea nivel e cumva involuntar, fiindcă nu ştii niciodată dacă absurdul conotat livresc e din voinţa autorului, sau se naşte spontan, din toată dezorganizarea strânsă în chingi a lumii în care trăieşte. Aşa cum nu poţi să ştii ce salt se întâmplă, ce ruptură de nivel, când începi, în fine, să vorbeşti o limbă străină.
Ceea ce poţi să ştii, cel puţin după ultimele precepte de didactică, este că cea mai bună cale de-a o învăţa e metoda conversaţiei. Şi Alexandru Muşina asta face. Conversează enorm, fie cu cenacliştii care-i invadează micul spaţiu din Castelului 104, în aparenta lui lipsă de-acasă, fie cu oameni întâlniţi întâmplător, fie cu sine însuşi. Specificul muncii de profesor, respectiv al navetei e, în feluri diferite, ciocnirea cu un inventar cvasi-infinit de figuri, de poveşti, spuse sau potenţiale, o anume gălăgie, un zgomot de fond care poate fi transformat în literatură. O pseudo-evadare asigură chiar vehiculul corvezii, celebrul (deşi neinclus în volumul de debut) Budila-Express. Un tren prăpădit de navetişti, învestit, de-a valma, cu tot sordidul şi cu tot bagajul de vise al cuiva care fusese instruit pentru o altă realitate. Un fel de ochi care vede, din goană şi, totuşi, la viteză mică, ce se întâmplă, zi de zi, în România lui ‘80 şi ceva. „Băştinaşii” de care A.M. se loveşte pe tren cu surpriză (sic!) trăiesc şi mor în acest periplu din care, ca în călătoriile extreme, a dispărut, sub efectul unei familiarităţi forţate, orice urmă de stânjeneală. Fiecare, la urma urmelor, face ce vrea. Şi nu e minunat? Nu e.
Lecţiile de franceză, limbă fină, cosmopolită, se desfăşoară, cum e de aşteptat, cam ca într-o recentă reclamă la coniac, în care nişte ţărani mai deschişi la minte din satul Peizani deplâng că n-ai cu cine. O faună declasată, de seralişti, ucenici întârziaţi dar sperând, poate, la o viaţă mai bună populează sălile de clasă ale profesorului A.M. E obositor, e frustrant dar, pe de altă parte, permanent poate să apară surpriza de unde nu te aştepţi, floarea albastră. Asta e atmosfera poeziilor de tinereţe. O blazare încordată, dacă se poate spune aşa, fiindcă lumea marginală şi cu eticheta pusă are, şi ea, rezervele ei de senzaţional.
Faţă de senzaţionalul cu care suntem noi, azi, obişnuiţi, venind din aceeaşi zonă, constatările lui Alexandru Muşina sunt, poate, nespectaculoase. La vremea lor, ele trădau, însă, o mare empatie cu o generaţie venită în poezie dinspre catedră şi o mare şi blajină înţelegere a unei lumi în care il faut tenter de vivre. Găsind soluţii de-a o transporta într-un alt decor, care este şi nu este cel atât de bine cunoscut.
În totul, şcoala lui Muşina e asemeni celei a lui Prévert, din Ora de dictare: „Pereţii clasei se prăbuşesc domol/ şi geamurile redevin nisip/ cerneala redevine apă/ şi creta stâncă lângă mare/ pupitrele în arbori se prefac/ peniţele în păsări călătoare.” (traducere de Gellu Naum)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara