Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Profesorul Ion C. Chiţimia de Iordan Datcu

Opera lui Ion C. Chiţimia (22.V.1908-19.II.1996) este con­sti­tuită din patru componente esenţiale: studii despre cultura şi literatura română veche, cu prelun­giri spre cea modernă (N. Bălcescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, Gr. Alexandrescu ş.a.), studii despre civilizaţia şi literatura polonă, veche şi modernă, studii despre folclor şi cărţile populare şi studii de literatură universală şi comparată.

Odată cu teza de licenţă, despre cronicile slavo-române din secolul al XVI-lea, începe să se manifeste ca medievist, atenţia asupra contribuţiei sale în acest domeniu fiind atrasă de studiul Cronica lui Ştefan cel Mare, din Cercetări literare (III, 1939, p. 219-293). Lucrarea care avea să-l impună a fost Cronica lui Ştefan cel Mare (versiunea germană a lui Schedel (Casa Şcoalelor, 1942). Printre primii recunoscători ai meritelor editorului s-a aflat N. Cartojan, care în Istoria literaturii române vechi (II, 1940) lăuda editorul care "a verificat punct cu punct după copii fotografice ale cronicei, aduse de noi, datele d-lui Górka şi rectificând unele lucruri greşite, a ajuns la concluzii cu totul diferite de ale istoricului polon (...). Deşi argumentele aduse de d. Chiţimia nu sunt toate deopotrivă de convingătoare, totuşi ipoteza pusă în discuţie de d-sa are meritul de a îndrepta cercetările pe o nouă cale." I. C. Chiţimia tratase, meticulos şi totdeauna foarte documentat, numeroasele probleme, istoricul manuscrisului descoperit de Olgierd Górka şi tipărit de el în 1931, manuscris care a aparţinut iniţial omului de cultură Hartmann Schedel, ediţia Górka, analiza internă a manuscrisului şi a textului german, care este socotit o traducere după versiunea latină, al cărei autor a fost un polon, versiunea latină având la bază un text slavon. Alte subcapitole examinează ştirile istorice din cronică, drumul ei până la Nürenberg, socotesc neîntemeiată părerea că pârcălabul Herman a fost autorul cronicii. în totul un examen critic temeinic, care, dincolo de argumentarea importanţei în sine a cronicii, îi subliniază şi importanţa de a fi creat un stil istoriografic, caracterizat prin precizie şi limpezime, sobrietate, concizie. N. Iorga, în Revista istorică (1940, 1-3) scrie că "Autorul, care îndreaptă greşeli de lectură ale ediţiei, revine, cu deosebită laure-aminte şi cu observaţii fericite, asupra Cronicii moldovenenşti găsite la München, în fondul Hartmann Schedel şi publicată de d. Górka". C. C. Giurescu, în Revista istorică română (1943, p. 95), este mai laudativ: "D. Chiţimia este, incontestabil, învăţatul român care s-a ocupat cel mai aproape de Cronica lui Ştefan cel Mare scrisă în limba germană şi descoperită de profesorul Górka la München. D-sa a supus această cronică la o analiză amănunţită şi a dat o ediţie completă a ei (reproducerea fotografică a ms., text german şi traducere românească). Concluziile la care ajunge d. Chiţimia mi se par întemeiate; e în afară de orice îndoială că avem de a face cu interpolări sau adaose datorite unui polon; trebuie să admitem, de asemenea, şi o redacţie în latineşte, fie că ea s-a făcut chiar la Curtea lui Ştefan, cum pare mai probabil, fie în Polonia." Ion Lupaş, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională (1945, p. 423-424) conclude, după unele observaţii critice: "Cronica este tipărită cu îngrijire deosebită în condiţiuni tehnice care fac cinste şi d-lui Chiţimia şi editurii Casa Şcoalelor". Ştefan Paşca, în Dacoromania (1943, p. 246-252) crede că "D. Chiţimia continuă să susţină, şi cu drept cuvânt, ipoteza unui intermediar latin al cronicei, datorit unui polon. Titlul, urmele de limbă şi de grafie (polono-)latină strecurate în textul german sunt un indiciu în această privinţă (...). îi suntem recunoscători d-lui Chiţimia pentru bogata d-sale contribuţie la lămurirea atâtor probleme legate de Cronica lui Ştefan cel Mare." Alături de studiul şi ediţia Cronicii lui Ştefan cel Mare, medievistul va studia şi învăţăturile lui Neagoe Basarab, izvoarele şi paternitatea cronicii lui Miron Costin, opera lui Antim Ivireanul, cronica lui Mihai Viteazul, în fine informaţia istorică şi arta literară în cronica lui Ion Neculce.

L-a urmat pe Nicolae Cartojan şi în cercetarea cărţilor populare, volumul Probleme de bază ale literaturii române vechi (1972) cuprinzând temeinice studii despre circulaţia europeană şi românească a Esopiei, despre receptarea românească a Alexandriei, despre "funcţia literară comună" a celor două cărţi populare, despre legăturile cu folclorul ale romanului Archirie şi Anadan, despre funcţia naţională a cărţilor populare. în cercetarea cărţilor populare colaborarea dintre cunoscătorul literaturii vechi şi folclorist a fost desăvârşită, acesta remarcând de fiecare dată când o carte populară a fost infuzată de elemente folclorice.

Cu o bursă de specializare la Universitatea din Varşovia (1934-1938), studiază (adânceşte, spune el) "nu numai relaţiile culturale şi istorice româno-polone (scopul principal), dar şareţ şi alte deschideri şi preocupări, datorate unor savanţi locali", devenind astfel un emerit polonist, care scrie studii de sinteză asupra literaturii polone şi studii speciale despre personalităţi precum Matei Miechowita, Adam Mickiewicz, Filippo Buonacorsi-Calimachus, Jaroslaw Iwaszkiewicz, Martin Kromer, Jan Kochanowski, Marie Konopnicka ş.a. A fost, scrie Dan Horia Mazilu, "un mare profesor (la catedră i se spunea pan profesor) (...), un profesor care s-a dăruit ştiinţei şi tinerilor. A făcut, adică, exact ce făcuse şi profesorul lui, fiindcă a înţeles că marea, nobila stirpe a dascălilor Universităţii Bucureşti nu trebuie să se stingă". Cu ştiinţa sa, care era a unui savant şi cu darul său pedagogic a format specialişti, care i-au rămas foarte îndatoraţi: Ion Petrică, Stan Velea, Mihai Mitu, Constantin Geambaşu, Nicolae Mareş.

Mai multe date ale biografiei sale (zestrea de tradiţii populare cu care a plecat din Albuleştii Mehedinţiului, cunoştinţele dobândite de la profesori ai săi de la Liceul "Traian" din Turnu Severin, apoi de la profesori din Bucureşti, ca Nicolae Cartojan şi Ovid Densusianu, ca şi de la profesori de la Varşovia, între ei Julian Krzyzanowski), ar fi contribuit la îndreptarea sa şi spre cercetarea creaţiei populare, însă demersul său în acest domeniu avea să capete dimensiuni la care nu se aşteptase după ce a fost primit la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu, care i-a spus: "Nu faci literatură veche, ci folclor aici", "Să ştii că dumneata rămâi la institut cu lucrări de bază în domeniul folclorului, iar eu în domeniul literaturii". Şi-a continuat însă, paralel, şi cercetarea literaturii vechi. Şi-a privit cu multă seriozitate această nouă secţiune a operei sale dând studii de istoria folcloristicii despre B. P. Hasdeu, S. Fl. Marian, D. Stăncescu, Gr. G. Tocilescu, Al. Lambrior, G. Pitiş, adunate în volumul Folclorişti şi folcloristică românească (1968), cele de folclor comparat făcând obiectul volumului Folclorul românesc în perspectivă comparată (1971). Dintre ediţiile îngrijite amintim Antologie de literatură populară (I-III, 1953-1967), Cărţile populare în literatura românească (I-II, 1963, cu Dan Simonescu), T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova (1975), şi cu deosebire coordonarea reeditării, în 1988, a Bibliei de la Bucureşti.

într-un portret pe care l-a făcut fostului său profesor şi îndrumător, N. Cartojan, Chiţimia i-a lăudat faptul că "a creat şi a purtat în jurul lui o atmosferă de perfect academism", că nu i-a desconsiderat pe cei care i-au provocat neplăceri, că "nu s-a coborât la arena spectacolului public, mărunt şi neonorabil", că a fost discret, obiectiv, că scrisul său a fost "de o mare limpezime de stil, lipsit de orice beţie de limbaj, punctat însă, unde este cazul, de culoare şi sentiment". Sunt calităţi şi ale savantului şi omului I. C. Chiţimia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara