Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Profil Cezar Baltag de Ilie Constantin


Chemarea numelui



Prefaţa lui Mircea Martin la antologia de autor Ochii tăcerii a lui Cezar Baltag (1939-1997), apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1996 - pătrunzătoare, elevată, angoasant de completă - nu mai lasă, parcă, nimic de spus altui comentator! Criticul găseşte că un distih din culegerea Vis planetar, 1964, „Cântând îşi deschidea poetul / hotarele destinului” : „va căpăta retrospectiv o valoare paradigmatică. «Cântecul» nu e aici doar o potenţare a biografiei, ci o cale de acces în misterele fundamentale ale existenţei şi, implicit, ale Creaţiei. Poezia lui Cezar Baltag este una turmentată de întrebări şi de idei, obsedată de rosturile lumii şi de solitudinea esenţială a omului. O poezie de aspect teleologic, încă vagă şi puţin convingătoare la începuturi, dar crescând în acuitate existenţială pe măsura descoperirii sau regăsirii de sine a poetului însuşi”.

Titlul Ochii tăcerii pare o invitaţie adresată cititorului să scruteze „mut” lumea poeziei. Din şirul expresivelor titluri ale volumelor sale de prin ani, le las de-o parte pe primele două („Comuna de aur”, 1960, şi „Vis planetar”, 1964) şi le amintesc pe următoarele sub forma unui autentic catren, ca într-o odă în metru antic :

Răsfrângeri, Monada, Odihnă în ţipăt,

şah orb, Madona din dud, Unicorn în oglindă,

Dialog la mal, Euridice şi umbra,

Chemarea numelui...

Primele două poeme reţinute din Răsfrângeri (1966) deschid spre obsesii fundamentale ale autorului ; Ceasornicul ritmează suav alcătuirea Fiinţei din non-existent : „Trece Nimeni visător, / blond şi înmărmuritor, / printr-un veşnic şir de numeni / la acelaşi numitor.” În versul al treilea, trebuie citit numeni în loc de nimeni – aşa cum apare în strofa penultimă (Cf. DEX, p. 703 : numen, „lucru în sine, cunoscut numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, cunoscut senzorial”). Al doilea poem, Răsfrângere cu spini, introduce elegia soţiei lui Orfeu, adică a hotarului (la fel de implacabil ca a doua lege a termodinamicii), care marchează că nimic în univers nu este mai despărţit decât viul de mort : „când palid m-am uitat în urmă / iar tu treceai pe lângă timp”.

Înduioşează, la un poet de talia lui Cezar Baltag, un mic poem excesiv de livresc, Răsfrângere de fulger înnoptat, inspirat de o tragedie shakespeariană care a mai făcut victime : „Inima mea e castelul / prin care trece Hamlet citind” ; „Nu lăsaţi să se-nece Ofelia / în verdele ochilor mei” ; „În stânga tace Horaţio / Sau numai o parte din el”... Tot de inspiraţie livrescă – dar altfel, prin evocare de ritmuri şi sonuri, a lui Edgar Allan Poe în versiunea lui Emil Gulian – îmi pare Geometria unui vis : „Trist străbăteam un ocean / poate saturnian / când deodat’, îndepărtat, / sufletul mi-a sfâşiat // marele zvon dodecafon / al câinilor lui Acteon. / Unde-s? mi-am zis. În care vis / zarurile iar m-au trimis? // Unde-i – strigai – zveltul alai, / unde e cel fără grai, / care în sine însuşi dispare / ca într-o floare devoratoare?”

Dincolo de amintirea bostonianului, să retrăim pregnantul vis, jocul de asonanţe în versuri pline de sens şi de inedit. Oceanul „poate saturnian” trimite la viziuni cosmice mult posterioare. Sfâşierea sufletului vesteşte direct sfâşierea vânătorului de către propriii săi câini, a căror ferocitate (la injoncţiunea zeiţei surprinse la scaldă, cu alte cuvinte, contemplarea a Ceea-ce-nu-trebuie-văzut-de-ochi-omeneşti, cu cruzime şi pe loc pedepsit!) este perfect redată de epitetul „dodecafon”(ic) – cel puţin pentru auzul amatorului de armonii clasice. Starea Eu-lui liric este proclamat aleatorie, el este trimis de „zaruri” într-un vis sau în altul – şi, cum spune Mallarmé : un coup de des jamais n’abolira le hasard... În strofa ultimă poate fi identificat omul amuţit de contemplarea Interzisului şi pierind în auto-pedepsire, căci ogarii care-l sfâşie sunt prelungiri ale propriului său trup ; toate aceste simţuri se întorc împotrivă-i până a-l face să dispară în sine însuşi „ca într-o floare devoratoare”. Personajul mitic putea chiar să nu fie numit – aici el este doar un simbol, precum cercul, fântâna, copacul, crucea, şarpele, steaua.

În poemul Naşterea (din volumul Odihnă în ţipăt), obsesia simţurilor – parte din interogaţia mai vastă asupra alcătuirii fiinţei – se exprimă tot prin ameninţarea sfâşierii la capătul unei durate previzibile. Aluzia la martiriul soteriologic al lui Iisus pune şi mai dureros în lumină condiţia Omului, încă din clipa când el vine pe lume : „Iată trec pragul fiinţei / şi ca lupii ce tabără prada / sar asupra mea simţurile. // Iată îmbrac incendiul / cărnii mele / şi respiraţia mă ţese / ca o suveică de zgomot, nimicitoare / între a fi şi a nu fi. (...) // Durere din durere, nicăieri adevărat / din nicăieri adevărat. / Născut iar nu făcut. Şi ca un orb de mână / în lume petrecut. // Totul e moară a totului, / totul e capcană a totului, / ca şarpele încolăcit pe coasă / astfel / vin eu din tânărul / meu mormânt.”

Sunt versuri vizionare de o mare elevaţie, de o arzătoare abstracţiune!

Volumul Madona din dud (1973) este singurul despre care apucasem să scriu o cronică literară în Luceafărul înaintea foarte îndelungatei mele absenţe din ţară... Atrage, în treacăt, atenţia aliteraţia din titlu ; repetarea lui d şi m, în cuvinte bogate în vocale sonore o şi u, sugerează o grea senzualitate într-un distih din poemul Starostea – unde madona este înlocuită cu demona : „demona din dud domol / cu măduva de nămol”. Într-un interviu din 1971, Cezar Baltag face o profesiune de credinţă : „M-am apropiat de folclor şi pentru faptul că, în mod paradoxal, aprofundarea lui contrazice părerea comună despre simplitate”. Folclorul magic, bunăoară, nu poate fi înţeles la modul imediat. „Mi s-a spus atâta că sunt un cerebral, încât am vrut să demonstrez că şi poporul e un cerebral, că şi el e un abstract”.

Piesa Tarot este un cântec de „fecioară solomonară”, în genul cunoscutei „făcături” a lui Ion Barbu, din Domnişoara Hus. Imaginea tinerei vrăjitoarei se desenează puternică, neliniştitoare, enigmatică : „În ceaunu ca tăciunu / fierbe număru Niciunu ; / pe colina cu negara / fecioara solomonara.” Interpretarea cărţilor tarotice e făcută cu gravitate ; în ultimă analiză, Tarot e o plângere în manieră folclorică – un bocet al trecerii repezi : „De-ar fi moartea Cineva / singur m-aş duce la ea. / Dar mi-eşti moarte despletită / cu cămaşa înnămolită, / parcă-mi dai carnea cu bobii, / mă desparţi şi mă apropii.” Relaţia dintre solomonară şi om este una simbolică, a ghici fiind echivalent cu a-ţi pune întrebări esenţiale : „Dormi cu faţa la pământ / prunc tomnatic şi cărunt, / tu albeşti, eu te descânt, / între noi nici un cuvânt.”

Din acelaşi important volum face parte şi Oleandru, un fascinant poem ţigan. Folosind ritmuri iuţi, alternate cu altele de baladă monotonă, Baltag împlineşte o poemă extraordinară, în care intercalează versuri întregi şi diverse sintagme în ţigăneşte (traduse pe loc) : „Hai merau, merau, merau / andar soste ni gianau ; / că eu mor şi mor de viu / şi pentru ce mor nu ştiu”. Bucuria de a exista, atât de specifică în cântecele romilor (şi care au inspirat unor poeţi ai lumii scrieri semnificative), contaminată de unele tonuri de doină românească, se exprimă melodios într-o laudă a florilor : „Bate-mă, Doamne, să zac / într-o pădure de mac, / şi ţigăncile să vie / cu bice de iasomie / şi cu funii de petunii / ca la răsăritul lunii, / să mă cheme şi blesteme / cu ocări de crizanteme / şi să mă boscorodească / cu frunze de îngerească.”

Proaspătă şi delicioasă fantasmă erotică, viziunea fostelor (sau posibilelor) iubite venite la mormânt ne seduce. Poate fi vorba de un ritual de vrăjitorie, sugerează precizarea de ordin temporal : „ca la răsăritul lunii” – oră propice pentru astfel de ceremonii... Chemându-l pe dispărut ca să-l blesteme „cu ocări de crizanteme”, femeile îşi exprimă ciuda drăgăstoasă de a fi fost părăsite. Această reacţie pasională este dovada că ele nu l-au uitat, şi că el dăinuie în ele. Ca şi în poezii similare din lirica populară românească, evocarea morţii se transformă într-un tablou de paradis terestru. Prin contrast, cât de plin se aude melopeea de fond a spaimei de extincţie : „ţine-mă, pământ cu iarbă, / că vrea umbra să mă soarbă, / călător lunecător, / azi fecior, mâine ulcior. // Of, Margine, Margine, / cu buzele agere! (...) // La movila cu sulfine / a murit calul sub mine, / amândoi sub anatem / aolică şo cherdem. // Şi cum stam cu şaua goală / şi cu frâul alandala, / până să-mi dezleg sandala, / mi-a ros rugina zăbala.”

În ultimele două stihuri, Baltag parafrazează un cunoscut „poem într-un vers” al lui Ion Pillat. Adresându-se unei statuete din Antichitate – o tanagra -, poetul dintre cele două războaie mondiale constată că : „De când îţi legi sandala, s-au dezlegat milenii”. La ambii poeţi, un acelaşi gest – legarea sau dezlegarea unei sandale – dă indicaţii temporale cu totul deosebite. La Ion Pillat, prezentul real s-a oprit, mileniile se scurg ca nişte taifunuri ce pustiesc alte continente. La Cezar Baltag, timpul real a pierit deja, la mai mult ca perfect, rugina semnificând scurgerea bruscă a unei lungi durate. Ivirea ruginii marchează ciocnirea între fiinţa umană şi limita existenţială : „Ieri seară la vremea cinii / au lătrat câinii ruginii / şi-am privit într-o fântână / şi-am văzut lumea bătrână.”

Fabuloasă este stăpânirea lexicului şi a versificaţiei! Versul are o neverosimilă fluenţă pentru încărcătura sa de idei ; cuvintele i se supun lui Cezar Baltag „cum vine calul la palmă” (Ultima ursitoare). Într-o strofă de descântec, o ursitoare îl „leagă” pe cel chemat cu un joc obsedant de rime interioare: „Cum se leagă cerc de doagă / şi zăbala de dârloagă / şi dârloaga de stănoagă / şi stănoaga de zănoagă...” Aceste sonorităţi folclorice se continuă în glosa baltagiană Pulberea, dispusă de autor la capătul volumului Madona din dud, şi încheiată cu două stihuri în limba Ecleziastului : „Ştiu un zvon pe de rost, / clipa trece în zi : / ce va fi a mai fost, / ce a fost va mai fi. // Efemera-şi găsi / în secundă un rost / Ce a fost va mai fi, ce va fi a mai fost. // Cine-şi poate zidi / în văpaie un rost? / A mai fost ce va fi? / Va mai fi ce a fost? // Şi-acel foşnet sublim / ca un râs de copil: / Haveil havulim / hacoil haveil.”

Particip mai puţin intens – deşi mă impresionează schimbarea la faţă a poetului după 1974, legitimă şi demnă de consideraţie – la tonalitatea liricii funerare din volumele Unicorn în oglindă (1975), Dialog la mal (1985), Euridice şi umbra (1988). Din a treia culegere citată, un poem mă reţine, de calitatea cea mai înaltă, Când nu ne vom mai zări... Poetul pleacă de la o credinţă populară – cea a numelui de taină, un eres răspândit pe întreaga planetă. Este vorba de efectul determinant al numirii asupra identităţii, numirea exactă dispunând de soarta celui astfel „identificat”. Un detaliu erotic subliniat de cercetători în zona Pacificului : fetele aparţinând acelor etnii primesc la naştere mai multe prenume, cel mai secret din ele fiind spus doar „bărbatului pe totdeauna”... Peste toate comentariile, important este adaosul de sens operat de poet asupra motivului anonim. Numele invocat de el este cel de dinainte de naştere, viziunea deschizându-se nemăsurat spre roata brahmanică a existenţelor : „Cândva, când nu voi mai avea umbră, / am să te strig / cu numele tău de dinainte de naştere / cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată / să ţi-l pot spune // Odată, când nu voi mai fi / am să te chem / cu numele tău cel adevărat, / cel care nu ţi-a fost dat să-l afli / câtă vreme am fost cu tine // Cândva, când nu mă vei mai zări, / am să-ţi caut paşii, strigând / numele tău cel de taină, / pe care, auzindu-l pentru prima oară, vei şti / că a fost al tău dintodeauna // Cândva, când nu te voi mai putea privi / am să te chem fără veste / cu numele tău de la început, / la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca să afli / că nu te-am împărţit niciodată / cu nimeni // Cândva, când nu ne vom mai găsi / am să te strig / cu numele tău dinainte de naştere / pe care iarbă chiar de ai fi / auzindu-l / tot vei răspunde.”

Ultimul volum publicat de Cezar Baltag, Chemarea numelui (1995) pare a continua obsesia numirii asupra identităţii umane, într-un mod complex. Este chemat, pe de-o parte, numele de taină al iubitei, într-un elan ce se aseamănă cu implorarea de a reveni în lume – de fapt, de a se recunoaşte unul pe altul când se vor regăsi în acel înaltăparte de neînchipuit - ; pe de alta, poetul se auzea, poate, chemat pe nume de propriul său destin, de pe celălalt versant al universului. Un lung poem, aixo era y no era, intonează interogaţia asupra semnelor durabile ale fiinţei, mereu reluată : „ce rămâne din noi, după ce...”, culminând cu o adresare Divinităţii, sub semnul dezolării şi, în acelaşi timp, al speranţei : „Ce rămâne din tine, Doamne, când toate / ale lumii au amuţit / şi Tu te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii / şi nu mai eşti decât / lumina singură care îmi ţine cântecul? // Ce rămâne din beznă, când restul / de dincolo de rost / e numai lumină?”

Cezar Baltag păstrează în lirica sa amintirea metafizică a unei explozii, cea a stelei din care : „am coborât aici, / în albia lumii, / cât un fir neînsemnat de nisip / luminos şi greu / de eternitate” (aixo era y no era). Iar în Postfaţa la antologia Ochii tăcerii găsim, rostită de autorul însuşi, semnificaţia acestui titlu : „Poezia, arta în general, este efectul de tăcere lăsat de această prezenţă-absenţă a divinului din lume”.