Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Promisiunea (I) de Marina Constantinescu

Am coborît la Caracal prima oară acum cîţiva ani, în drum spre Craiova. Silviu Purcărete monta „A douăsprezecea noapte” sau „Noaptea de la spartul tîrgului”, un spectacol ludic şi melancolic, revenirea lui nostalgică în trupă şi în teatrul de suflet.
Am plecat cu Lia Manţoc, una dintre marile noastre scenografe, un om şi un artist cu o vibraţie rară, care naşte imagini în jurul cuvintelor. Mi-a propus să o luăm pe ruta Alexandria, Caracal. Deşi am mers atît de des la Craiova, am făcut o navetă serioasă în timpul facerii „Danaidelor”, nu am ales nicioadată acest drum. Conservatoare fiind, am ezitat puţin. Fără succes. „Pe acolo mă duceam mereu cu Vlad Mugur”. Cine să reziste Liei, lui Vlad, amintirilor, legăturilor?... Exact cînd scriu aceste rînduri îmi dau seama că acum, în iunie, sînt zece ani de la „Hamlet”-ul lui Vlad de la Cluj. Ultimul spectacol... Fiind din Caracal, crescută, formată acolo pînă să plece la Bucureşti, la facultate, purta multe poveşti. „Ai să înţelegi de ce am făcut teatru”, mi-a spus, foarte în trecere în conversaţia noastră. Am ajuns în celebrul sat Buzescu. Realitate sau ficţiune? Ne-am dus pînă la capătul lui şi ne-am întors, călcînd discret linia continuă, ca să mai vedem, încă o dată, casele ţiganilor aşezate la coada satului, ca unul dintre cele mai bizare apendice. Am privit, minute în şir, fără să scot un sunet. O casă se doreşte copie fidelă după Tribunalul din Caracal – aveam să descopăr asta peste o oră – multe parcă sînt butaforie pe un platou de filmare aţipit, altele poartă ceva din aerul kitschos de la Disney sau de prin studiouri americane unde se fac filme prăfuite cu cowboy. De duzină. Fiecare detaliu este halucinant. Ireal. Peste puţin timp am oprit în Caracal, în faţa unei clădiri cu o arhitectură ce m-a lăsat cu gura căscată: Teatrul construit acum o sută de ani. Proporţiile sînt perfecte. Pus la răscruce de drumuri, nu te poate lăsa indiferent, nu ai cum să-l ocoleşti pentru că te prinde în braţe oricum. Ca o femeie frumoasă. Aşa delabrat cum l-am găsit îşi păstra alura, ţinuta, silueta. Dăm un ciubuc şi intrăm. Atît cît am putut să văd atunci în clădirea-ruină m-a emoţionat teribil. Cine ar fi ştiut atunci ce va urma?... Am ieşit tulburată în căldura unui oraş din Oltenia, regiunea Romanaţiului. Mă uitam în jur. Nimeni nu mai vedea Teatrul.

Acum doi ani, Marius Tucă m-a sunat şi m-a invitat la deschiderea oficială a Teatrului din Caracal. Am stat în faţa intrării şi nu-mi credeam ochilor. Mi s-a părut un miracol! Bijuteria strălucea ca altădată! Picturile interioare, holul de jos, scara din piatră ce duce la etaj, în foaier, lojele, totul gîndit perfect. Intimitate, căldură, atmosferă, stil şi rafinament. O sală de teatru ca o scoică ce închide greutatea cuvîntului şi a celor ce se nasc din el, fantasme, paşii actorilor, imaginaţia regizorilor, desenele scenografilor. Magia teatrului. Suflul, palpitaţia lui. Am povestit atunci totul. Dar nu m-am săturat mult timp să şoptesc în gînd, de mii de ori, „bravobravobravobravobravo” celor care au făcut posibilă minunea. Mi s-a părut că praful unei veri caniculare va duce cu el şi urmele trecerii mele pe acolo. La întoarcere, în tren, am vorbit cu fiul meu despre povestea spusă de Radu Beligan pe scenă. Povestea teatrului ca destin. O poveste asumată care înseamnă viaţa lui. Nimic nu era mai inspirat pentru repunerea la loc, în circuitul teatrului, a bijuteriei din Caracal. M-am întrebat, ce-i drept, ce va urma? Ce se va întîmpla de acum încolo cu bijuteria? 

Puţin după ce Ştefan Iordache s-a dus, am primit un telefon special de la Mihaela Tonitza-Iordache, mediat de prietena noastră comună, doctoriţa Dana Safta. Dorea să gîndesc ceva la Caracal pentru memoria lui Ştefan. Să zicem un festival. Un loc viu. Tocmai mă despărţisem de această idee după trei ani de Festival Naţional de Teatru şi nu vroiam nicicum să mă întorc la o călătorie cumva asemănătoare. Dincolo de tristeţea unui semi-refuz, Mihaela părea că înţelege durerea dezamăgirilor. Am întrebat-o, însă, de ce la Caracal? Pentru că la Calafatul lui Ştefan nu e teatru. Pentru că Ştefan a iubit Oltenia lui. Pentru că mama mea este din Caracal, bunica, avem pămînt acolo. Pentru că un teatru ca acela merită să poarte o sărbătoare. Am tăcut. A urmat concluzia: „Marius Tucă mi-a promis că va face ca visul meu să se împlinească. Nu-l lăsa singur. Te mai gîndeşti”. Mihaela s-a dus şi ea, repede, printre degetele timpului.

Ce a urmat? Păi, a urmat. Că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. Au venit zile şi luni şi zile în care Marius mă suna şi-mi spunea doar atît: „I-am promis Mihaelei”. Neliniştea mea a schimbat, în acest răstimp, destule forme. Şi tot atîtea forme descoperirile acestui om. Poate una dintre puţinele revelaţii pe care le-am avut în anii din urmă. Poate puţinii care îşi înscriu traiectoria într-o evoluţie profundă. Deşi colegi de vîrstă şi de generaţie, ne-am tatonat de la distanţă. Nu întotdeauna am agreat stilul talk-showului pe care îl făcea – astăzi mi se pare că şi el aparţine unui trecut cu mult prea îndepărtat ce ţine de performanţă, că prea puţin din vorbăria infinită şi inepuizabilă de astăzi, care îneacă micul ecran în aroganţă şi superficialitate, are ceva din miza şi consistenţa discuţiilor provocate şi conduse atent de el – şi nu ne-am găsit mereu de aceeaşi parte a baricadelor politice. Am avut un şoc, însă, cînd am aflat că Marius Tucă a renunţat să mai apară. Şi că a fost lăsat să plece din programul de televiziune. Era foarte sus, pe val, cum se spune. Atunci am început să-l citesc cu un soi de regularitate. A apărut, pentru mine, poetul, un condei ce mă lăsa să intuiesc un univers tot mai solid şi, în acelaşi timp, tot mai vulnerabil. Atent la ploaie şi la oameni, sensibil la efemer, preocupat să arunce ancore peste tot ca să nu ridice la cer valorile noastre, Marius Tucă a devenit un constructor. De ziar, de oameni, de suflete. Marius Tucă a avut răbdare ca „nu”-ul să se întoarcă în mine şi să se prefacă în „da”. Şi toate astea numai pentru că trebuia să-şi ţină o promisiune. Este şi lucrul care m-a determinat să nu-l las singur, aşa cum mă rugase Mihaela. Forţa asta a onoarei lui mi-a trezit admiraţie şi respect. Cîţi din jurul nostru mai ştiu ce înseamnă jurămîntul nerostit al unei promisiuni? Onoarea cuvîntului? Marius Tucă l-a cunoscut puţin pe Ştefan Iordache, spre sfîrşit. La fel şi pe Mihaela Tonitza Iordache. Nici unul, nici celălalt nu mai sunt. De cuvintele date ştiam cîţiva. Pînă la urmă, nu prea mai avea cui şi de ce să dea socoteală... Picătura chinezească în urechea mea: „I-am promis Mihaelei”. Într-o duminică, la o mică masă de familie, Marius a trecut cu fetiţa lui ca să aducă flori sărbătoritei. Peste mine, i-a şoptit lui Radu Beligan: „Mă duce cu vorba de doi ani. Trebuie să facem ceva la Teatrul din Caracal pentru Iordache. Am promis.” Meşterul s-a întors, m-a privit şi a rostit precipitat: „Hai să o facem şi pe asta!...”

Aşa s-a născut ceva ce avea să devină cea mai uluitoare şi neaşteptată experienţă pe care am trăit-o. Fără prejudecăţi, fără ifose. Aşa s-a născut ceea ce a devenit Gala de Teatru „Ştefan Iordache”. Între 1 şi 8 mai, la Caracal. Pe 30 aprilie 1970, Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza s-au cununat în faţa lui Dumnezeu la Biserica Boteanu din Bucureşti. Naşi, Matei Călinescu şi soţia lui, Adriana, colega de facultate a Mihaelei. Poate chiar de aici a început legătura mea cu ei, fără ca să-mi dau vreodată seama de semnele ce aveau să ne aducă împreună. Şi pentru asta îi mulţumesc lui Marius Tucă. A fost cel care a întors covorul ca eu să-i pot citi desenul fantastic...

Matei Călinescu a fost coleg cu Tatăl meu la Liceul „Titu Maiorescu”, pe urmă, „I.L.Caragiale”. Şi cu Ion Vianu. Şi Matei, şi Ionel au devenit prietenii mei de la maturitate, a mea, desigur, cum rîdeam împreună. În Facultatea de Litere ne regăsim toţi. Locul în care şi Mihaela şi-a format spiritul. La Caracal m-a dus Lia Manţoc, scenografa care, poate, a lucrat cel mai mult cu Ştefan Iordache. Şi cel mai subtil. Vă amintiţi celebrul fular al lui Grotti din „Să îmbrăcăm pe cei goi”, de la Mic? Dar zdrenţele Generalului Cearnota din „Fuga”, de la Comedia? La Mic au fost şi „Maestrul şi Margareta”, acolo au fost Cătălina Buzoianu, scenografii Lia Manţoc, Andrei Both, actorii Valeria Seciu, Carmen Galin, Dan Condurache... Acolo s-a întîlnit prima oară cu Silviu Purcărete la „Richard al III-lea”. Şi pe amîndoi i-am întîlnit eu, pe peronul gării din Craiova. Purcărete îl aştepta ca să înceapă „Titus Andronicus”. Emil Boroghină a ocrotit, ca nimeni altul pe acest pămînt, una dintre cele mai grele poveşti din istoria recentă a teatrului nostru. Unul dintre rolurile lui Ştefan Iordache care m-a urmărit neîncetat. Sub semnul acestui Titus am pus şi noi la Caracal toată sărbătoarea. Căci despre sărbătoare a fost vorba. Aşa cum a vrut Mihaela Tonitza şi aşa cum Marius Tucă i-a promis. Sărbătoarea ca o formă de nedeşirat a spiritului. Sărbătoarea ca un spaţiu magic care netezeşte asperităţile, colţurile din noi care ne ţin departe unii de ceilalţi.
Teatrul este frumuseţea dialogului. Frumuseţea de a fi împreună. În asta constă miracolul lui. În felul în care ne atrage atenţia că nu sîntem singuri. Nici pe pămînt, nici în vis. Vă dau întîlnire în numărul viitor ca să vă mai spun, ca Şeherezada, cîte ceva din zilele şi nopţile visului de la Teatrul din Caracal.


P.S. Înainte să trimit textul meu, Marius Tucă mi-a scris că Fănuş Neagu a murit. A fost, în spitalul Elias, ultimul partener de poveşti, de aventuri întru gînd şi cuvînt, al lui Ştefan Iordache.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara