Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Promisiunea (II) de Marina Constantinescu

Sau povestea unor întîlniri născute în jurul unui cuvînt dat. Confesiunea continuă. Ca şi povestea unor destine care mă impresionează prin devoţiunea faţă de ceva efemer, fragil, vulnerabil cum este teatrul.
Totul ţine de clipă. De moment. De starea de graţie a unor minţi, a unor valori, a dedicaţiei lor. Se întîmplă, uneori, ca, fiind în mijlocul lucrurilor, să nu mai simţi că aerul pe care îl respiri chiar este altfel. Că miracolul face parte din existenţa ta aşa cum rutina locuieşte în alte fiinţe. Măcinaţi zile şi nopţi la rînd de şirul nesfîrşit al futilităţilor, osteniţi, derutaţi, însinguraţi, pierdem esenţialul. Amorţim. Atunci, dacă ai noroc, apare cineva dinafară care, cu multă grijă şi tandreţe, îţi ridică faţa către lumea halucinantă din care ai alunecat puţin. Ce vreau să spun. Rănită, dezamăgită, poate, am uitat, uneori, să mă bucur. Rătăcind pe insula mea, am întîlnit un om care a poposit recent pe ea şi m-a ajutat să mă întorc cu totul către ce este generozitate, ludic, fericire în mine şi în cei pe care îi preţuiesc. Marius Tucă a vrut ca la Teatrul din Caracal să fie sărbătoare. Aşa cum a promis. Să fie o săptămînă de aventură în spaţiul valorii teatrului românesc. Ca o reverenţă faţă de fiecare artist. Faţă de personalitatea uriaşă a lui Ştefan Iordache. Teatrul nu este altceva decît voluptatea bucuriei minţii, a călătoriei fantastice pe urmele aventurii cuvîntului, spiritului, cunoscutului şi necunoscutului. O provocare. Ştefan Iordache şi toţi marii artişti au intuit şi apoi, pe drumul vieţii, au simţit asta. Miza unui destin încredinţat unei scînduri de lemn. Al frămîntării creaţiei. Scena este goală, este un concept complet abstract dacă nu poartă urmele căutării. Scena are valoare prin urmele paşilor pe care i-a susţinut. Trecerea artiştilor în lungul şi în latul scenei nu este altceva decît cel mai concret semn al miracolului.

„Aici sînt aiuritele tăceri de unde poţi vedea tăinuita faţă a lumii”. Aşa începea spectacolul „Leonce şi Lena” de Georg Büchner, montat de Liviu Ciulei în 1976, la „The Play House Theatre Center” din Vancouver, Canada. În prologul piesei, artiştii desfăşurau o bandă de hîrtie pe care se putea citi, scris cu litere mari, de tipar, textul de mai sus. Fraza asta mă urmăreşte şi revine mereu pe buzele mele. Mă gîndesc la Cehov. Ciulei spunea că întotdeauna a ştiut că cel mai greu la Cehov este să pui în scenă, să regizezi aerul dintre personaje. Aiuritele tăceri ale aiuritelor fiinţe ce sîntem. Povara legăturilor. Ce este dincolo şi dincoace de ceea ce credem că ştim. Calea către taina lucrurilor. Calea către miracol. Acolo, în spectacol, amestecul este sublim şi în el găsim dizolvate iluzii, cuvinte, gesturi, lumini, umbre, strigăte, şoapte, durere, zi, noapte, suferinţă, iubire, trădare, stele, dimineţi. Faţa tăinuită a lumii care nu se arată decît aceluia care se topeşte dacă nu o priveşte. Marii artişti îşi abandonează continuu eul ca să ne arate frumuseţea din noi a lumii de taină. În fiecare seară sînt altcineva. Dedublarea continuă este sfîşietoare. Dar fără ea nu ar fi nimic din miracolul nopţii sub care stă sărbătoarea teatrului. Poate că fraza asta chiar este un fel de manifest esenţial al teatrului. M-a însoţit de atîtea ori. A fost cu mine şi acum, pe drumurile spre Caracal. Am murmurat-o ca pe o rugăciune într-un du-te vino care m-a făcut, din nou, să zbor. Maestrul şi Margherita lui. Descătuşarea. Ieşirea din eu. Înălţarea. În acest zbor am prins, ca într-un desen subiectiv, fragmente de realitate şi de vis. Halucinaţii. Imagini din spectacolele lui Ştefan Iordache, detalii pe mîinile lui, pe mersul lui, pe un costum sau altul, o întoarcere sau o intrare în scenă, un zîmbet, îndoieli, tristeţi, tumultul cuvintelor învolburat într-un personaj sau altul, tăceri. Imagini, cuvinte, şoapte, imagini, cuvinte, şoapte. Doar eu şi ele. Am privit cîmpurile galbene, cîmpuri uluitoare pe care rapiţa m-a lăsat să-mi desfăt ochii. Aşa cum sudul Franţei este prizonierul lavandei şi al unui mov unic, aşa este scăldată în galbenul rapiţei această parte de început de Oltenie. Oltenia cu lumea ei magică şi tăinuită, cu ceea ce este mereu nerostit dincolo de ce se spune, cu un cod închis în spatele ochilor, acolo unde realitatea agită imaginarul, cu alte şoapte şi alte imagini pe care Ştefan Iordache le-a purtat în neliniştile lui, în personajele lui neliniştite. Oltenia ca o muchie de cuţit. Ca şi viaţa. Ca şi arta.

Privesc afişul Galei „Ştefan Iordache”. Ştefan Iordache-Titus Andronicus. Semnul puterii şi al revoltei. Dar şi un strigăt al neputinţei, parcă, pe care orice actor îl aruncă spre urechile universului. Îl auziţi, oare? Vreţi să vedeţi ce este fiecare secundă de zbucium din facerea unui rol, a unui spectacol, din zilele şi nopţile care ţin suspendate fiinţele artiştilor între vis şi realitate? Cred că scena Teatrului din Caracal a fost re-pusă sub această aripă a miracolului şi a artei. Gala de teatru „Ştefan Iordache” a dat şansă prezentului, clipei, oamenilor, ca să se încarce de vibraţia unora dintre cei mai mari artişti, a unora dintre cele mai extraordinare spectacole. O paradă a valorilor teatrului românesc. „Revizorul”–Teatrul de Comedie, „Gaiţele”– Teatrul Odeon, „Sfîrşit de partidă”– Teatrul Metropolis, „Unchiul Vanea” – Teatrul „Bulandra”, „Acasă la Tata”– Teatrul Act, „Miss Daisy şi şoferul ei”– Teatrul Evreiesc, „Cenuşăreasa” şi „Capra cu trei iezi”– Tearul Ţăndărică, „Omul hazardului” – Teatrul „Nottara”. Ca un omagiu suprem, recitalul lui Radu Beligan. Regizori de marcă, actori de vîrf. Spectatorii din Caracal şi-au recuperat acest statut uitat de mult. Bijuteria care este acum, din toate punctele de vedere, Teatrul din Caracal a făcut ca relaţia normală actor-spectator să învie. Să fie trezită. Teatrul şi Cetatea. La răspîntie de drumuri, Teatrul acesta stă demn în calea uitării.

Aiuritele mele tăceri. Ele poartă întîlnirea mea extraordinară cu ceea ce a devenit oraşul Caracal pentru mine. Am plecat pe acest drum fără prejudecăţi. Am gîndit şi am construit totul cu Marius Tucă şi cu o echipă infimă de oameni care abia acum au intrat în atmosfera lumii de teatru. Modestia şi smerenia, numai ele, au făcut ca lucrurile să se dea peste cap de trei ori, ca într-un basm, şi să devină realitate. Mă uit înapoi şi nu-mi vine să cred. În mai puţin de două luni s-a ridicat o ctitorie, această Gală. Şi absolut toată lumea a învăluit-o cu iubire.

Ce înseamnă pentru mine povestea asta?
O şansă. O lecţie. Am plecat de la litera A cu cei din jurul meu. Şi „A” s-a făcut cuvînt, şi cuvîntul, spectacol, şi spectacolul, memorie, şi memoria, poveste. Într-o duminică călduroasă de început de mai am stat în faţa teatrului cu cei cîţiva prieteni ai lui Ştefan Iordache şi ai Mihaelei. Era încă pustiu în jur. De pe o bandă pregătită cu grijă împreună cu Marius Tucă vocea lui Ştefan Iordache a pornit-o la vale pe străzi, pe la uşi, pe la fereşti, prin noi înşine. „Sonetele” lui Shakespeare au pus stăpînire pe un oraş amuţit. Am văzut cum oamenii au început să apară, încet, încet. Mergeau cît era pauza dintre sonete şi se opreau cînd Iordache se auzea din nou. Era ca un ritual. Un ritual născut ad-hoc, într-o după-amiază de duminică, la Caracal. Părea că nu vor să deranjeze „spectacolul”. Vocea lui Ştefan Iordache a trezit spirite adormite. Iar marii actori care au jucat la Caracal şi pe care cei mai mulţi spectatori i-au văzut pentru prima oară în carne şi oase au sedus şi au demonstrat că fără cultură, nimic nu e. I-am privit, seară de seară, pe spectatori cum vin spre teatru. Ca la o sărbătoare. Eleganţi, sfioşi, fremătînd de emoţie. Mai poate să fie adevărat? Da! Vestea s-a dus, au venit şi din împrejurimi, de la Craiova. Miracolul s-a întins.
Caracal este acum, pentru mine, spaţiul prieteniei. Al concilierii. Al onoarei cuvîntului dat. Este teritoriul teatrului. Este locul unde l-am înţeles cu adevărat pe Marius Tucă, pe cei de lîngă el, pe cei din Mişcarea de Rezistenţă. Şi locul unde am făcut plecăciune, împreună, în faţă valorilor. Unde am reuşit să merg, umăr la umăr, cu Ligia Pavel şi cu echipa domniei sale de la teatru, o echipă şi o directoare care mă fac să privesc cu mîndrie faţă de tot ce a fost acolo, la răscruce de drumuri. Din mers, cu devotament şi credinţă, însă, s-a ataşat primarul Gheorghe Anghel. După cîteva zile, zidul pe care l-am ridicat între mine şi dînsul s-a prăbuşit. Tot ce în mod firesc părea că ne desparte a dispărut. Seară de seară a fost la fiecare spectacol. S-a străduit să fie o gazdă pe măsura evenimentului cu care s-a trezit în braţe. Cred că a învăţat cum trebuie preţuită şi respectată valoarea spirituală. Şi cred că totul a început acum mulţi ani, cînd s-a apucat, de unul singur, să reconstruiască clădirea teatrului. Abia după aceea a cerut ajutor la specialişti şi la fonduri importante.
Absenţa lui Ştefan Iordache am încercat să o îmblînzim prin vocea lui, prin fotografii superbe, imense, în alb şi negru, din toată cariera lui. O expoziţie emoţionantă. Ca şi cariera acestui mare actor, un spirit liber, fragil şi, în acelaşi timp, îngrozitor de puternic. Marius a găsit imagini cu totul tulburătoare, din arhivă, cu Romanaţiul de altădată. Cu oameni traşi în sepia, opriţi din trecerea timpului şi a uitării.
Orice poveste este prinsă între nişte coperţi. Povestea mea de la Caracal este un zbor de Margherită pe cîmpuri galbene de rapiţă în căutarea Maestrului. Coperţile: În tren spre destinaţia mea. Obosită, împovărată de griji. Telefonul sună şi sînt conectată brutal la alte probleme. Trenul opreşte. Coada ochiului citeşte ”Gara Caracal”. Îmi strîng iute catrafusele şi cobor. Mi se pare că sînt în cîmp sau într-o haltă. Îl întreb pe un tînăr de lîngă mine dacă asta este gara din Caracal şi nu aştept să-mi dea răspunsul din celebrul banc, îl înşfac şi îl trag după mine înapoi în tren. Plecăm şi mai întreb o dată. Pe conductor. „Păi, tocmai am plecat din gara Caracal.” Ţipetele mele au funcţionat ca un semnal de alarmă tras cu disperare. După trei minute cît un veac, mă aflam, iarăşi, în Caracal, descinzînd solemn dintr-un tren ce părea nebun. M-am urcat într-un taxi şi am spus „la teatru!”. Care? Unde sînt, la Bucureşti?... Avem două, mi-a răspuns taximetristul. Aoleu, păi pînă acu’ n-aveaţi nici unul!... Intra la socoteală şi cel de vară. Auzind de ce am venit, mi-a spus că familia lui a cumpărat bilete la toate spectacolele şi, în fiecare noapte, îi povestesc şi lui cînd se întoarce acasă. Mi-a spus cît costă drumul pînă la teatru şi că, fără nici un sfanţ, doreşte să mă plimbe prin tot oraşul, ca să-mi arate o mie de frumuseţi. Mi-a fost ruşine să scot un cuvînt, să spun că nu sînt inocentă, că ştiu. Cu o generozitate nobilă mi-a arătat Caracalul lui. Acum, şi al meu. Într-o seară cu vînt rece, m-am atîrnat de braţul şefului de gară din Caracal şi am răspuns invitaţie de a ne plimba în sus şi-n jos pe peron. Ştiu tot despre structură şi despre infrastructură şi despre delicateţea unui om care a intuit în tăcerile mele triste că mă despart greu de o iubire. Dar nu de iubirea aceea... Datorită lui, plînsul meu s-a transformat în rîs, în bucurie. Ca şi la Avignon cîndva, vîntul s-a stîrnit şi mi-a luat pe sus povestea. Ca să o ducă la Ştefan şi Mihaela şi la fiecare dintre dumneavoastră. Căci, dacă nu ar fi, nu s-ar povesti.