Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Prostul gust de Nicolae Manolescu


În 1982 am văzut la New York un spectacol cu Othello în regia nu mai ştiu cui, dar cu cîţiva mari actori, între care Christopher Plummer. Avusese succes de public şi, deşi se juca pe Broadway, în zona cea mai conformistă, avusese şi trecere la critică. O cronică din New York Times, de nu greşesc, îmi atrăsese atenţia asupra lui. Spectacolul s-a dovedit acceptabil. Nu folosesc la nimereală cuvîntul. Nici genial, nici idiot. Totul s-ar fi terminat cu bine pentru est-europeanul care eram, aflat prima oară într-un teatru new-yorkez, dacă n-ar fi fost scena uciderii Desdemonei. Scena cu pricina a transformat brusc acceptabilul în inacceptabil: biata femeie era, mai întîi, sufocată cu perna, în cel mai pur stil elisabetan, apoi lovită cu capul de tăblia patului, tîrîtă de păr prin uriaşa încăpere, izbită cu picioarele, cu pumnii, şi, la urmă, înjunghiată sadic de mai multe ori şi în mai multe părţi ale corpului ei deja maltratat pînă cînd cămaşa de noapte a femeii, mîinile asasinului, halatul lui, covoarele, pernele, pereţii se umpleau de sînge. Scena nu m-a dezgustat: m-a distrat. Din tragedie, alunecam brusc în comedie. Mă aşteptam s-o văd pe Desdemona ridicîndu-se bine-mersi şi aranjîndu-şi cămaşa. Sala în schimb amuţise. Americanilor, scena li se părea normală într-o versiune actuală a unei tragedii clasice. Mi-am dat seama (dar nu pe loc) că nivelul de violenţă cotidiană era atît de mare în S.U.A. încît, în ochii spectatorului de acolo, simpla apăsare pe obrazul eroinei cu o pernă ar fi fost sub pragul de percepţie necesar pentru care el să înţeleagă că asista la o crimă. Pentru mine, care veneam dintr-o ţară în care violenţa pe scenă ori la t.v. era cenzurată, iar cea de pe stradă ascunsă, depăşirea cu mult a acestui prag reprezenta o dificultate estetică: nu mai puteam lua în serios scena. De unde, comicul ei involuntar.
Împrejurarea cu pricina mi-a revenit de cîteva ori în minte în ultimii ani. Şi nu atît violenţa comică a uciderii Desdemonei m-a obsedat, cît faptul că repetarea, insistenţa unui anumit fenomen poate schimba mentalitatea oamenilor, obligîndu-i să solicite doze din ce în ce mai mari pentru a continua să-l perceapă. Violenţa în artă şi în societate acţionează ca un drog sau ca un antibiotic, creînd dependenţă şi deopotrivă imunitate. Doar crescînd doza, rezultatul mai e simţit.
Tot aşa şi cu prostul gust. De fapt la el am vrut să ajung: nivelul prostului gust în arta şi în societatea românească de astăzi a atins cote inimaginabile ieri. Ne-am deprins într-o asemenea măsură cu prezenţa lui - pe ecranul mare ori pe cel mic, în paginile cărţilor sau ziarelor, pe internet, pe stradă, pe stadion, în autobuz, în familie etc. - încît nu-l mai remarcăm decît în cantităţi mari şi cînd este extrem de agresiv. În cantităţi mici, prostul gust este insesizabil. Şi în aceasta constă pericolul: prostul gust nu ne mai atacă în mod accidental şi solemn, el ne înşeală aşteptările, ne cucereşte fără a-l simţi, ne pătrunde prin pori sau e gata instalat în noi, ca la el acasă. La fel cum e violenţa pentru americanul care merge să vadă Othello.
Prostul gust a acaparat totul: de la limbaj şi comportament la televiziune, de la muzica pe care o difuzează F.M.-urile sau care face săli pline la reclame, postere, publicitate în general, de la aspectul străzii la acela al locuinţelor, de la paradele de modă la paradele militare. E de prost gust, în politică, să-ţi insulţi predecesorii acuzîndu-i că au făcut totul rău, să devii parlamentar fără să ai habar de răspunderea care-ţi incumbă; e de prost gust, cînd eşti responsabil cu informatizarea poliţiei, să spui indentitate, ca miliţianul de la circulaţie de odinioară care zicea a tranversa; e de prost gust, în mass-media, să inviţi la programul de ştiri o cîntăreaţă de mîna a doua, concubină a unui infractor, ca să povestească în auzul a milioane de oameni cum au năşit ei, cîntăreaţa şi infractorul, în închisoare, pe unul din capii magiei româneşti ori, femeie fiind, să-i spui preşedintelui ţării, cu ocazia unui interviu, "vă vreau numai pentru mine"; e de prost gust, în presă, să publici pe prima pagină tot soiul de orori fără nici o semnificaţie, cu titluri de-o şchioapă şi fotografii dezgustătoare; e de prost gust, în şcoală, să umpli capul elevilor cu zegrasul unei educaţii imbecile, de sorginte comunistă, fără să bagi de seamă că a trecut mai mult de un deceniu de la înlăturarea comunismului; e de prost gust, în viaţa spirituală, să fii intolerant şi rigid cu cei de-o altă religie decît tine, să refuzi dialogul doar fiindcă te afli printre majoritari, să amesteci religia în treburile statului făcînd, ca om al bisericii, propagandă contra schimbării unor prevederi ale Codului penal; e de prost gust, în viaţa noastră cea de toate zilele, să stropeşti cu noroi din fuga maşinii de ultimul tip pe cei care merg pe jos, să ucizi peisajul plantînd în mijlocul pădurii sau pe malul lacului viloaie hidoase, al căror preţ îi sfidează pe treisferturi dintre cetăţenii acestei ţări; e de prost gust, în literatură, în artă, şi în mijloacele difuzării lor, să contezi exclusiv pe vînzare (prostul gust al ratingului, ce temă!), pe succes, să reduci cultura la sex, la crimă, la vulgaritate, să iei o vacanţă mare de la talent, semnificaţie, adevăr sau frumuseţe, îngropîndu-ţi publicul sub mormane de gunoi lingvistic şi moral. Şi ce nu e de prost gust în viaţa şi în cultura României de tranziţie?