Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisoare din Paris:
Proust şi scotocitorii de biografii de Lucian Raicu


Marcel Proust avea oroare - cum toată lumea ştie, chiar şi cei ce nu s-au obosit să-l citească - de "critica biografică", de revelarea în plină lumină a intimităţii creatorilor (singură opera contează, nu-i aşa?). Mă întreb ce ar gândi despre cea mai recentă şi îndeajuns de indiscretă biografie a sa, întinsă confortabil pe aproape opt sute de pagini, apărută la editura Perrin, sub semnătura lui Ghislain de Diesbach. Ar putea împinge detaşarea de sine atât de departe, şi-ar putea stăpâni o clipă oroarea şi indignarea - provocate de darea pe faţă a secretelor existenţei sale - spre a recunoaşte, măcar atât, că e "bine scrisă"? Sau că - bine sau rău scrisă - nu-i subminează reputaţia şi nu se pune în calea unei exacte înţelegeri a operei? Fac un prudent pas înainte şi afirm că o astfel de investigaţie - care este în primul rând o tentativă de a descrie şi restaura lumea cunoscută şi frecventată de marele scriitor, cu precădere cea a saloanelor pariziene, a "figurilor" epocii, nesăţios observate, re-modelate şi re-inventate în În căutarea timpului pierdut, dar care aici apar în stricta şi adesea "biata" lor realitate - ar trebui să constituie pentru scriitorul conştient de ce a făcut, de ce a fost în stare să "scoată" din ele (şi cu certitudine "conştiinţa" aceasta nu-i lipsea deloc!) un motiv de contemplaţie satisfăcută, de îngândurare orgolioasă la culme... Ce a fost această lume în datele ei originare şi ce a "devenit" ea sub puterea "sărmanului Marcel" (abia dacă acceptat şi privit de ea cu condescendenţă), sub puterea imaginarului proustian, capabil să-i dea cu totul altă dimensiune şi "importanţă" decât a avut în realitate - o realitate pe care nu din roman o putem extrage, ci "doar" dintr-o astfel de reconstrucţie "biografică", servind şi "flatând" - prin simplă juxtapunere - opera şi pe autorul ei... E poate semnificativ faptul că supărarea lui Proust pe "critica biografică" datează din vremea când el nu devenise cu adevărat ceea ce ştim că este, nu începuse să elaboreze - în casa sub ferestrele căreia trec şi mă tot uit, de pe bulevardul Haussman, parcă la nr. 112 - În căutarea timpului pierdut... Argumentaţia strânsă şi convingătoare în felul ei - şi din care a ieşit toată "noua critică" - împotriva scotocitorilor de biografii -, el şi-o desfăşoară, precum ştim, în eseul de tinereţe intitulat Contre Sainte-Beuve (aflu dintr-o cercetare tot biografică: Marcel Proust ŕ la recherche d'un éditeur - de Alain Coelho şi Frank Lhomeau, editura Olivier Orban, l988 - că şi acest eseu, propus spre tipărire în 1909 editurii Mercure de France, îi fusese cu seninătate refuzat, cum avea să se întâmple câţiva ani mai târziu şi cu prima parte a operei sale fundamentale, de astă dată la N.R.F.). Cu opera încă nescrisă - sau refuzată -, este de înţeles, pe deplin, că-l treceau fiorii la gândul numai că s-ar putea face "cunoscut" - înainte de a se fi impus atenţiei ca scriitor - revelat şi dat pe faţă în intimitatea şi secretele biografiei sale, în felul unui subiect de conversaţie mondenă, de investigaţie publică, de clevetire jurnalistică, de aşa-zicând sainte-beuviene "portrete" şi "cozerii"... Dar aşa, cu opera încheiată şi - pe deasupra conştient, cum se va arăta, de marea ei valoare -, de "clasicitatea" ei definitivă şi intangibilă, indiferentă la "dezvăluiri" care n-aveau cum s-o mai (şi să-l mai) clintească de pe soclu, atât de înaltul şi impunătorul soclu? Dacă Opera atinge o astfel de înălţime, nimic n-o mai "atinge", nimic n-o mai coboară - totul o "serveşte", chiar şi o biografie amănunţită, copioasă, savuroasă, desigur indiscretă - cum altfel? - de felul celei realizate de Ghislain de Diesbach. Care se citeşte cu plăcere şi atâta tot. Opera lui Proust nu suferă de pe urma ei - dimpotrivă, se cere recitită. Cu o perspectivă în plus.

Lucian Raicu
1991