Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
proză cu „click” de Daniel Cristea-Enache

Dumitru Crudu, Moartea unei veveriţe, Editura Univers, Bucureşti, 2017, 256 pag.

s-a vorbit în numeroase rânduri despre dificultatea „împărţirii” unui autor între un scris publicistic ori jurnalistic, cu reflectarea unei agende sociopolitice, şi unul prozastic, în care mizele personale ale scriitorului diferă de cele publice ale societăţii. Şi s-a făcut observaţia că jurnalistica sau publicistica, oferind autorului o platformă de vizibilitate, ajung să-i dilueze cumva proza; aceasta, desigur, dacă nu avem o reeditare a performanţei lui Caragiale de a transgresa genurile şi de a face mare literatură dintr-un „moft”.

Ambiţionând să facă proză şi în calitate de editorialist pe site-ul deschide.md, Dumitru Crudu s-a adaptat, ca şi Petre Barbu în „Adevărul”, la formatul redus al unei rubrici. Chiar dacă rubrica este online, scriitorul aventurat pe teren publicistic se înscrie într-un anumit număr de semne, respectă un deadline şi face proză „mai pe înţelesul” unui public larg. Când din colaborarea aceasta se adună suficient material, autorul îşi strânge prozele întro carte, căreia îi dă titlul uneia dintre ele. Cartea apare, iar critica este invitată să admire versatilitatea auctorială. Cu siguranţă, un autor talentat precum Crudu nu poate publica decât cărţi apte să satisfacă, deopotrivă, interesul publicului şi exigenţa criticii; astfel că ne vom impresiona, la vedere, de arta prozatorului de a face din subiectele de agendă politică basarabeană, nişte teme de reflecţie absorbite în pagini de literatură adevărată. Vom arăta cum autorul utilizează diferitele registre, cum schimbă perspectiva narativă şi cum îşi modulează fraza; vom demonstra tot ce trebuie demonstrat, pentru că literatura română trebuie încurajată şi, ca urmare, autorul merită susţinut, iar cititorul motivat în a-i cumpăra cartea.

Şi cu aceasta ne vom „aduce contribuţia” la un fals succes, în loc să fim antipatici şi să spunem franc cititorilor şi autorului: da, Moartea unei veveriţe e o carte slabă, cu vreo zece texte onorabile din aproape şaptezeci şi cu doar trei (Moartea unei veveriţe, Câinele ăla negru zgrepţăna poarta, Aşteptând să se termine parada militară) de nivelul unui prozator valoros. Ce avem în rest?

O publicistică personalizată, însăilată ca proză, cu aceleaşi trucuri de captare a atenţiei unui cititor care, urmărind o rubrică într-un ziar ori pe un site, nu mai ţine minte exact ce a citit acum cinci luni sub pana aceluiaşi autor. Şi nici nu-l interesează prea tare: fiindcă ziarul nu îl citim ca să verificăm recurenţele tematice ori stilistice ale unui condeier, ci pentru a vedea felul în care el se raportează la subiectele actualităţii. Strategia lui Crudu este de a vântura pe sub ochii lectorului nume de politicieni basarabeni, despre care personajele lui discută şi în legătură cu care se ceartă. Translând în spaţiul nostru, poţi face o povestire, două, trei cu nişte personaje de proză care îşi scot ochii unul altuia vorbind de Iliescu, Băsescu, Constantinescu sau Iohannis; dar după o duzină de texte cu o asemenea întrepătrundere forţată a planurilor, schema devine evidentă şi de-a dreptul plictisitoare.

un al doilea „truc” care, prin repetare, ajunge să obosească este plasarea în titlul povestirii a unor termeni sau a unor enunţuri care fie nu au nici o legătură cu conţinutul povestirii, fie au una extrem de vagă. Cititorul aţâţat de titlu (Atac terorist la Londra) accesează şi citeşte povestirea de pe site, în care se face un dialog chinuit, încheiat cu propoziţia: „În seara aceea în Londra a avut loc un nou atac terorist”. Procedeul mi se pare atât de ieftin, încât el îmi evocă disperarea unor publicaţii şi site-uri româneşti de a intra în atenţia publicului prin utilizarea unor titluri bombastic-prăpăstioase, neacoperite de ştirea în sine, mult mai modestă. „Şoc acum!”, îţi intră o „ştire” în inbox-ul de email; şi când te întrerupi din orice activitate pentru a te lăsa şocat de bomba zilei, afli că trebuie să mai dai un „click”, să mai urmăreşti două reclame şi să prinzi „ştirea”: politicianul X a declarat că nu e de acord cu politicianul Y. Nu foarte diferit procedează Crudu în multe dintre povestirile lui, fără alt nerv decât acesta specific tabloidelor. Tabloidizarea propriului scris pentru a atinge o audienţă cât mai mare este una dintre erorile pe care le poate face un scriitor. Diferenţa dintre Moartea unei veveriţe şi Salutări lui Troţki, volumul precedent al lui Crudu, despre care am scris în România literară, este vădită. Scriitorul a luat-o în jos, pe panta facilităţii, şi textele sale se resimt de o intenţionalitate tabloidizată.

Strategia prin care, totuşi, Crudu ar fi putut ridica miza în povestirile strânse în volumul de faţă ar fi fost aceea a inserării absurdului în viaţa mai (ne)obişnuită a unui personaj. Material, scriitorul a avut suficient. Războiul din Transnistria din 1992, asupra căruia se tot revine, averea deţinută de un mogul basarabean, „traseismul” politic al unor figuri publice trecând din tabăra unionistă în cealaltă, prăbuşirea unor vedete arestate cu „mascaţi” şi de a căror imagine, după câte o serie de dezvăluiri, se alege praful; hoţii şi beţii, jafuri şi furturi, kaghebişti şi veterani ai războiului din 1992, cerşetori şi tapeuri, vameşi ameninţători şi splendide exemplare feminine despre care nu se ştie prea bine ce hram poartă, bărbaţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie şi prostituate angelice, bătăi şi violuri: nu se poate spune că scriitorului i-a lipsit materia prozastică şi că, dacă nu ar fi coborât ştacheta prea mult, nu ar fi putut să dea o carte bună. Când Crudu „cade” pe absurdul unui context atât de interesant, încât reţine imediat atenţia cititorului, scriitorul nu se dovedeşte capabil să-l organizeze şi să-l exploateze literar, trecând mai departe. Şi invers: sunt povestiri (precum Of, Clava, Clava) în care autorul se străduieşte din răsputeri să ne capteze şi să ne menţină interesul, printr-o înduioşătoare creaţie pe stoc de situaţii absurde şi episoade şocante.

Crudu îşi regăseşte talentul pierdut de prozator în povestirea ce va da titlul cam patetic-ridicol al unui asemenea volum de texte nici publicistice, nici prozastice; şi în cea care încheie cartea. Aşteptând să se termine parada militară e o excelentă bucată în care înmormântarea unei mătuşi din Transnistria (pe care nepotul, cât era în viaţă, tot încerca să o viziteze să-i aducă medicamente, fiind împiedicat de vameş) se suprapune unei defilări de tancuri „de ziua noastră naţională, când e sărbătoare în Tiraspol”. Nici înmormântarea creştinească nu se poate sustrage constrângerilor oficialităţilor, aclamate, acestea, desigur, de o Clavdia Timofeevna. Personajul ne aduce aminte de gospodinele din Capitală care îi aplaudau pe minerii veniţi la Bucureşti în 1990 să facă „ordine”: „Clavdia Timofeevna s-a întors iar cu faţa spre coloana de tancuri ce se scurgea prin faţa noastră, scoţându-şi din poşetă un steguleţ bicolor, pe lateral cu roşu şi cu verde în mijloc, pe care a început să-l mişte de la stânga la dreapta deasupra capului, în direcţia tanchiştilor ieşiţi cu capetele afară din turelă, care, când au văzut asta, au început să ne fluture şi ei din mâini.” (p. 251). Finalul îi cuprinde pe trei participanţi la parastasul care ar trebui să înceapă, totuşi, în sala restaurantului Diana, deocamdată „pustie”: „Ne-am aşezat unul lângă altul şi ne-am pus pe aşteptat, fără să ne atingem de nimic de pe masă şi uitându-ne pe fereastră.” (p. 254). Pentru o dată, Crudu s-a dezinteresat de audienţă şi şi-a amintit că este un prozator talentat.

Păcat că în peste cincizeci de însăilări textuale, care şi-au găsit prea uşor locul în sumar, a uitat asta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara