Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tema lunii: generaţii literare:
Proza generaţiei ’60. Despre ruinarea Utopiei de Cornel Ungureanu


Nu s-a discutat aproape deloc de felul în care scriitorii refuză proiectele propuse, în anii cincizeci, de doctrinarii politici. Teoreticienii realismului socialist, criticii oficiali ai regimului, paginile revistelor de cultură fixau, cu insistenţă, „îndatoririle" prozatorului.

El era ajutorul de nădejde al regimului, insul care să facă, din schiţele, nuvelele, romanele sale, opere pedagogice, cărţi de învăţătură, manuale. Era obligatoriu ca ele să se sprijine pe „eroul pozitiv", comunistul, salvatorul sau mântuitorul societăţii „vechi", să fie pline de încredere în viitor, în lumea de mâine, să definească sau să ilustreze Utopia comunistă. Să fie Biblia noii religii.

E important să subliniem că operele scriitorilor tineri care intră în literatură după moartea lui Labiş contribuie din plin la ruinarea Utopiei. Mai exact: operele unora dintre ei vor contribui la ruinarea utopiei. Există, în aceste pagini, un dublu limbaj: unul propus pentru oficialii regimului, pentru doctrinarii de serviciu, pentru cenzori, altul pentru cei care încearcă să se salveze de capcanele discursului oficial. Schiţele lui D.R. Popescu, Nicolae Velea, Augustin Buzura, Sorin Titel, Fănuş Neagu, George Bălăiţă intră în literatură, şi utilizeză din plin dublul limbaj. Şi, dacă „lumea din afară" a prozatorului putea fi mereu amendată, pusă sub semnul întrebării de comentatorul de veghe al regimului, scriitorul îi putea opune, cu oarecare şansă de succes, universul „lui". Prozele care sunt sau încearcă să fie „autobiografice" vor câştiga teren. Schiţele/nuvelele care îşi propun să evoce o copilărie sau o adolescenţă desfigurată dau şanse noi naratorului fiindcă răul cel mai rău al acestui timp este războiul. Răul acestui timp - al epocii postbelice - este seceta.

Ei, tinerii scriitori care încheie anii şaizeci ai culturii române, s-au născut la ţară. Sunt fii de învăţători sau de mici funcţionari, cu părinţi sau bunici care au exprimat buna aşezare a satului, tradiţia, rânduiala. Cu seceta pătrundem în infern.

Să mai scriem că scriitorul care intră în literatură în această perioadă, că şi criticul care analizează tânăra literatură în această perioadă se poate sprijini pe un model: Moromeţii. Moromeţiie un roman fără activişti de partid, fără perspectivă optimistă asupra viitorului, fără „personaje pozitive" modelatoare. E un roman al satului în destrămare - al civilizaţiei rurale asediate. E un roman prin care se stabilesc relaţii fertile cu proza interbelică. E un roman al profesiunii de scriitor. Marin Preda arată că lupta cu doctrina e posibilă.

E la fel de important să scriem că luptele cu doctrinarii nu au fost simple. Unele urme ale lor sunt discutate, citate, în istorile literaturii. Sunt vizibile în paginile presei din acei ani. În treacăt de Nicolae Velea, cu cei doi tineri care mor, cu junii inocenţi sacrificaţi de neşansă a scandalizat săptămâni în şir criticii oficiali, dar şi-a descoperit apărători care au validat ideea de „final tragic" al schiţei. Era un baraj care fusese distrus, apăruse o „temă" posibilă, puteau ieşi la lumină alianţe salvatoare. În treacăt punea în valoare nu doar o schiţă divergentă, ci şi un moment important al trecerii către altă literatură „tânără". Un moment vizibil. Nu toate luptele sunt vizibile, destule sunt cele care vor fi puse în valoare, probabil, de memorialişti. Fiindcă înainte de Leul albastru, povestirea care iscă unul dintre cele mai vii scandaluri ale prozei, există câteva proze care au trecut destul de greu de barajele oficiale, lăsând loc unei literaturi care să anuleze alte interdicţii. Într-un şir de pagini ale lui D.R. Popescu, tema oficială este răsucită, întoarsă „împotriva ei". Există o subterană care pune în valoare contestaţia.

Una dintre temele/subiectele propuse de doctrină şi adjudecate de mai mulţi autori tineri era „drumul" - istoria care ne arată cum personajul nostru pleacă de la o înţelegere a lumii şi ajunge la alta - evident mai înaltă. Realismul socialist trebuia să sprijine noua înţelegere a lumii, iar literatura trebuia să ilustreze noua înţelegere a lumii. Să arate cum personajele parcurg drumurile iluminării. Cum traversează teama, neîncrederea, inerţiile burgheze şi ajung să se alăture „forţelor progresiste". Realismul socialist se definea şi în numele acestui traseu iniţiatic, obligatoriu pentru tânărul scriitor. în bibliografia fiecărui autor important al anilor '60 există un drum. Sorin Titel, de pildă, îşi face intrarea în literatură în 1957 cu schiţa Drumul. Drumul propus de D.R. Popescu adaugă personajului său de „demult", din schiţa inaugurală a volumului său de debut, (baba/babele) un al doilea - evident cu neobişnuite subterane: soldatul întors de pe front. Este, aflăm , un tânăr scriitor. Sau un posibil scriitor. Dacă trăieşte, va fi scriitor. A supravieţuit încercărilor, războiului, rănilor, trăieşte încă. Baba pe care o întâlneşte, care ar vrea să aibă un dialog cu el, ar putea fi, crede tânărul, Moartea. Aflat „între lumi", soldatul care se întoarce acasă vorbeşte: „- Mă ocoleai, dar tot veneai să mă găseşti, nu? Cam aşa înţeleg eu. Oftezi? Ai obosit azi şi vrei să dormi? Dacă trăiesc, am să scriu un roman: «Moartea obosită». Nu-ţi place titlul? Sună foarte frumos. Şi-am să te descriu pe tine alergând fără odihnă, ziua şi noaptea, de la un capăt la altul al pământului. Acuma e război, ai mult de lucru. Cred că transpiri şi te doare capul de atâta trudă. Te văd, hoaţo, râse Petre, te văd cum arăţi de obosită. Cine ştie de unde vii acuma, din care colţ al pământului. Mă cauţi pe mine, aşa-i, o bătu pe umăr Petre. Vrei să-mi iei viaţa, da, da, asta vrei, îţi ghicesc gândul privindu-te în ochi. Dacă ai fi femeie de treabă... Prostii de-ale mele, cum poate fi Moartea femeie de treabă?". Alt război cu oficialii -cu doctrina - descoperim în Sofica. Sofica este „bătrâna" care revine mereu în primele povestiri ale lui D.R. Popescu. Ea recapitulează, îşi reaminteşte, ea ar trebui să împlinească, alături de alte bătrâne, ritualurile lumii tradiţionale. Ea a rămas din lumea care a fost. Ele, bătrânele, ar trebui să trăiască în prozele literaturii realist-socialiste, „altă viaţă". Istoria rebelă a personajului Sofica începe de la observaţia că ea, bătrâna, nu poate deveni altceva/altcineva. Nu se poate transforma, nu se poate adapta noilor situaţii, de femeie „liberă". Nu poate să fie altceva decât servitoare - şi trebuie să-şi respecte statutul ei de servitoare. Demnitatea muncii sale. Omul nu poate fi un mutant. Sau, dacă „iese din cuşcă", precum leul din cea mai spectaculoasă nuvelă a lui D.R. Popescu, nu-i rămâne decât să moară. Dacă grupul Steaua, pilotat în anii 50 de A.E. Baconsky, reuşeşte o opoziţie stimulatoare, modelul Labiş (poezia avea nevoie de un sfânt) catalizează energiile promoţiei Nichita Stănescu. Personaj itinerant care va păstra în anii '60 buna relaţie între bunkerul clujean al Stelei şi centrul exploziv al literaturii, Petre Stoica va pune în valoare prin devenirea sa de mediator, dar şi de poet şi publicist, ruinarea utopiei. Jurnalul unui corector fixează o emblematică importantă pentru o generaţie literară: fiecare scriitor semnificativ al anilor '60 şi-a trăit, cu sau fără succes, existenţa sa de corector.