Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Prozatorii români şi descrierea de Paul Miclău

Cartea Mihaelei Mancaş, reputată profesoară la Universitatea din Bucureşti, umple un gol în analiza prozei literare de la noi. Dacă în ce priveşte studiul naraţiunii ca atare, cel puţin la nivel universitar s-a ajuns la o oarecare împămîntenire a noii direcţii, nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa descrierii.
Lucrările unui A.-G. Greimas şi G. Genette au fost cercetate de profesori şi învăţate de către studenţi; ele s-au cantonat de cele mai multe ori în demontarea maşinăriei naraţiunii, pe linia integrării creatoare a principiilor noii poetici, zise la început structurale, încetăţenită sub insigna naratologiei.
A venit apoi teoria descrierii, promovată de Ph. Hamon şi J.-M. Adam. Aceasta a recuperat zona, socotită de multe ori indigestă, a zugrăvirii de locuri şi fiinţe romaneşti. Mariajul dintre poetică şi semiotică a dus la elaborarea unor tehnici de analiză a descrierii cu efecte nebănuit de grăitoare. Făcînd o sinteză a principalelor achiziţii în analiza descrierii, Mihaela Mancaş oferă un "tablou" complet al acesteia, care este destinat a face un nou mod de abordare a textului literar, în învăţămîntul de toate gradele, cu speranţa că el îşi va croi drum şi în critica literară. Căci, în ciuda aparaturii, ce poate apărea uneori sofisticată, autoarea reuşeşte performanţa de a clasiciza întregul sistem prin definirea componentelor sale şi prin limpezirea structurilor ce-l alcătuiesc.
Contribuţia e dublă: la nivel teoretic şi la cel aplicat, acesta cuprinzînd întreaga evoluţie a descrierii, de la cronicari la postmodernii optzecişti. Cunoaşterea textelor, alegerea şi analiza acestora sînt remarcabile, iar lectura cărţii face să pălească istoria literară, care nu are mijloacele de a investiga articularea profundă a produsului scriptural.
Se aplică peste tot o grilă care reprezintă sistemul categorial al descrierii, ilustrat cel mai bine în proza românească din veacul al XIX-lea. Intră aici statutul peisajului, al portretului, dimensiunea spaţială şi temporală, obiectele.
Impresionează gramatica descrierii în procedee ca enumerarea, elipsa, repetiţia, timpurile verbale. Se vede aici competenţa autoarei, dovedită de altfel şi în alte lucrări, bine cunoscute de specialişti şi de studenţi.
La nivel lexico-semantic se tratează unitatea de bază a descrierii, numită pantonim, cu exemple ca grădina, camera etc. Specialistă recunoscută în stilistică, Mihaela Mancaş dă o lecţie autorităţilor înseşi în materie de descriere, care n-au cunoscut sau au uitat această disciplină. Se tratează altfel descrierea figurativă, cu frumoasa dialectică a metonimiei, paralela, formele de discurs, inserarea descrierii în naraţiune.
încheierea autoarei este semnificativă pentru întregul demers: "proza secolului al XIX-lea înregistrează, în stil, o mare parte din procedeele universale ce ţin de realizarea descrierii" (p. 143).
în mod analog este tratată literatura interbelică, cu accente deosebite asupra modernităţii noului discurs, sincronizat în mare parte cu "romanul universal"; lucrul se vede clar în privinţa statutului personajului, care poate duce "la aparenta pulverizare a personajului unitar închegat" (p. 269).
Rezultă de aci plasarea tehnicilor descrierii în perspectiva istoriei literare, care încetează să mai fie un discurs placat asupra producţiilor unor epoci. în demersul Mihaelei Mancaş se intră în dinamica structurilor interne prinse sub lupă. Semnificative sînt astfel observaţiile îngemănării romantismului cu realismul, ceea ce dă un farmec aparte scriiturii multor prozatori din creaţia românească, ferită de convulsiile mutaţiilor uneori prea bruşte din sfera occidentală, mai ales cea franceză.
în repetate rînduri cercetătoarea se referă la proza lui Eminescu, care, deşi romantică, ocupă un loc unic, fiind o adevărată apoteoză a descrierii, dusă în pragul modernităţii. A se vedea în această privinţă textul reprodus la pagina 142, în care figura lui Ieronim este înfăţişată "en train de se faire", procesual, într-un fel de "mise en abyme", ca în metascriitura modernă. încît stai şi te întrebi ce-o fi vrut să spună Călinescu cînd afirma că Eminescu nu este un descriptiv (cf. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1982, p. 458).
Mihaela Mancaş procedează de cele mai multe ori deductiv, aşa cum o cere noua poetică. Astfel, fiecare text reprodus este precedat de precizarea procedeelor, ilustrate apoi în pasajul respectiv. Rezultă de aci un basorelief al citatelor, reconfortant prin didactica tipurilor de literă.
Semnalez, tot pentru ineditul şi subtilitatea analizelor, "cazul" Sadoveanu. Cîtă platitudine populează manualele şi chiar lucrările cu iz savant, atunci cînd se referă la arta lui Sadoveanu! Este surprinzătoare la Mihaela Mancaş punerea în evidenţă a complexităţii discursului narativ sadovenian, care se îmbină adesea cu alte tipuri de expresie. Astfel, într-un citat din Zodia Cancerului, autoarea arată că se pot combina două tipuri de stil indirect liber (cea mai autorizată cunoscătoare a acestuia este tot Mihaela Mancaş), ceea ce face ca "replica şi reflexia să alterneze, pe fondul comun al descriptivului unic, cu precizări metatextuale ale autorului însuşi" (p. 232).
Ultima parte a cărţii este o contribuţie şi mai valoroasă, pentru care foştii noştri teribili optzecişti ar trebui să-i mulţumească. Şi aici subtilitatea cercetării depăşeşte cu mult autostudiile postmoderniştilor de la noi, precum şi teoretizările globale şi impresioniste de aiurea.
Pe lîngă tratarea noii componente descriptive, autoarea face şi un fel de raport discursiv al autorilor, cu referiri multiple la inconturnabilul Cărtărescu, la care "romanul va fi, pînă la urmă, paradoxal construit dintr-o secvenţă de descrieri întrerupte de fragmente narative tot mai ample pe care evocarea unor locuri, peisaje, portrete i le impune naratorului-personaj" (p. 303).
Pe ansamblu, intrevin ironia, autoironia, parodierea chiar a tehnicilor descriptive printr-o metascriitură explicită şi mai ales implicită.
Se impune, oricum, prioritatea descrierii faţă de trama narativă, ceea ce denotă, aş spune, acutizarea funcţiei poetice a descrierii. Peste tot aceasta înrudeşte textul cu poeticitatea spaţiului, a lucrurilor, a fiinţelor înseşi, apoi a alcătuirilor antropologice ale existenţei umane; se adaugă de multe ori potenţarea acestor universuri cu aura stilistică şi retorică.
Cartea Mihaelei Mancaş este un reper de seamă, de la care se poate concepe o tratare universalistă a descrierii. Ca unul care a bătătorit potecile scriiturii franceze, cred că într-un tablou general aceasta poate aduce completări importante, sugerate adesea de doamna profesoară. Astfel, un loc important i-ar reveni lui Zola, cu a sa teorie şi descriere impresionistă, ca în celebrele pasaje despre Paris în Une Page d^amour. Trecînd la noi, putem decela multe fragmentări la Rebreanu şi oricum o descriere indicială în defavoarea uneori a celei iconice.
Păcat că n-avem un echivalent al lui Proust, dar de această lacună suferă majoritatea literaturilor lumii. Lăsînd la o parte pe descriptiviştii actuali, Georges Poulet însuşi sublinia: instabilitatea locurilor, spaţiul pierdut, personificarea culorii, fragmentarea, discontinuitatea, farmecul locurilor, lacunelor, eterogeneitatea, distanţarea vidă, iradierea, expansiunea, sinuozităţile, suprapunerile, aş spune, magia locurilor, onirismul, străfundurile memoriei, schimbarea de perspectivă (G. Poulet, Espace proustien, Gallimard, 1982).
Mihaela Mancaş se referă adesea la Noul Roman; aici nu fac decît să menţionez eseul lui Alain Robbe-Grillet, Pour un Nouveau Roman, în care se subliniază golirea discursului de şarja semantică, psihologică, morală. Lumea este şi atît. Autorul geometrizează şi lasă să vorbească lucrurile ele însele, fără adaos auctorial. Poezia rezidă în ele însele, iar cititorul o trăieşte prin propria participare.
în sfîrşit, să înţelegem că proza "socialistă" n-ar face decît să reia, simplificator, achiziţiile interbelice?
Morala: în general sînt zgîrcit cu elogiile. Totuşi, noua carte a Mihaelei Mancaş este un dar adus culturii noastre cum rar se întîmplă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara