Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Publicistica lui Emil Brumaru de Adina Diniţoiu

Poetul Emil Brumaru şi-a lansat, la Bookfest 2014, al patrulea volum din seria de Opere, apărute la Editura Polirom, Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Cartea conţine publicistica poetului – textele apărute în România literară (la rubrica „Cerşetorul de cafea”) şi în „Suplimentul de cultură” (în cadrul rubricii „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”), la care se adaugă un jurnal inedit, ţinut de Emil Brumaru în perioada în care a fost medic de ţară la Dolhasca, în anii ’70 (textele apar în volum în ordinea descrescătoare a publicării lor, începând cu rubrica de la „Suplimentul de cultură” şi încheind cu „Jurnalul de la Dolhasca”).
Aşa cum scrie Ioana Pârvulescu în prefaţa cărţii, aceste texte publicistice sunt, de fapt, poezie undercover, poeme în proză, în stilul inconfundabil al unui mare poet. Alături de Şerban Foarţă – cu care, de altfel, a şi semnat un volum la un moment dat (O brumă de paiete şi confetti, 2007) –, Emil Brumaru face parte din categoria virtuozilor, a poeţilormagicieni ai limbajului, în cazul cărora se impune, înaintea discursului critic, contactul direct cu textele, savurarea nemediată a poemelor. Nu întâmplător, Ioana Pârvulescu – responsabila paginii din România literară care conţinea rubrica lui Emil Brumaru – povesteşte, în prefaţă, că a auzit prima dată poeme semnate de Brumaru în facultate – invitată fiind la masă –, în timp ce savura un... desert. Poemele lui Brumaru sunt, în felul lor, un „desert” poetic, plin de savoare, de inventivitate a imaginilor şi de umor. Comparaţia cu Şerban Foarţă poate merge mai departe, în sensul că amândoi sunt poeţi ludici şi foarte prolifici – o prolificitate care, însă, nu face niciodată rabat de la calitate. Altfel, inventivitatea lor lingvistică ieşită din comun merge în direcţii diferite, la Emil Brumaru e conotată erotic în permanenţă şi urmează mai degrabă „legi” oniric-suprarealiste à la Dimov, în timp ce Şerban Foarţă mizează mai mult pe jocurile de cuvinte şi permutările de limbaj.
Un exemplu, aşadar. În „Ceaşca nouă” (România literară, nr. 31/1994), Brumaru scria, convocând laolaltă o serie de obiecte „ingenue”, între care se stabilesc legături spontane, traversate de o „electricitate” erotică, desigur: „Scoate-ţi scrumul din suflet, spulberă- l şi rămîi curat ca odaia bine dereticată. Fiecare lucru are locul său. Scaunul, masa, patul îşi aşteaptă menirea frumoasă. Pe creştet cade lumina de dincolo de ferestrele spălate fraged de ploaie. Plantele şi animalele te vor sfătui cu vorbele lor, înţelese deodată de tine. Să nu uiţi, cînd întîlneşti o floare, să-i numeri petalele. Abia după aceea s-o adulmeci, îmbibat de numere, cu gîndul înfoiat de aritmetică.
Electricitatea va fi însoţită de parfumuri. Apa robinetelor va curge roz, lila, bleu, asortată dispoziţiei clipei şi, oarecum, veşmintelor. Frigiderele vor murmura melodii englezeşti. Nu împături batistele şi cearceafurile spre a nu le jigni. Micile curţi particulare să conţină, neapărat, în mijloc, o femeie mirobolantă, măturînd pămîntul neted, aplecată adînc, mistuitor...”. Suita de obiecte convocate se încheie – previzibil, îmi vine să spun – cu o „femeie mirobolantă”, anticipată, în fond, de „electricitatea” erotică evocată mai sus, rimbaldian (în parfumuri şi culori).
Ioana Pârvulescu mai face o observaţie importantă în prefaţa volumului (Poezie undercover): textele lui Brumaru (ajunse iremediabil poezie, indiferent de forma pe care o iau – publicistică, aici) alcătuiesc o poezie intimistă, cu accente epistolare (nevoia de interlocutor): „În pagina de revistă, semnatarul articolelor (...) trăieşte într-un univers plin de personaje pitoreşti, de prieteni trainici, iar dacă aceştia sunt din viaţa reală sau din cărţi, dacă îi cunoaşte personal sau din auzite sunt lucruri secundare. Oricât de diferite ar fi, articolele lui Emil Brumaru au măcar două caracteristici comune, esenţiale: intimitatea şi nevoia de interlocutor. Intimitate înseamnă aici confesiune, reverie, amintire, atingere a câte unei mâini livreşti, întinse de dincolo de coperta cărţii. Intimitate înseamnă scrisoare mai mult sau mai puţin mascată (ce spaţiu mai intim poate exista decât un plic plin de cuvinte)?”. Intimitatea – adaug eu – mai înseamnă, la Brumaru, şi o poezie „de cameră”, aşa cum spunea Mihai Dinu Gheorghiu într-o cronică din 1980 (inventariată la final, în cadrul „Referinţelor critice”), sau o poezie „de budoar”, o poezie a „micilor curţi particulare”, ca să folosesc sintagma poetului din chiar textul citat mai sus (apărut la rubrica „Cerşetorului de cafea”). Iar această poezie acoperă cu uşurinţă – şi măiestrie de neegalat – toate registrele lingvistice, contrastante, ale intimităţii, de la tandreţe şi ingenuitate la îndrăzneală, insolenţă verbală şi ludic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara