Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Puţină libertate de Daniel Cristea-Enache

S-a discutat în anii din urmă, mai liber-eseistic ori mai aplicat-analitic (H.-R. Patapievici), despre slaba capacitate a unei pieţe româneşti a ideilor de a se constitui şi înfăţişa ca atare.
Pe de o parte literaturocentrismul culturii române în Epoca de Aur, ca mod de a expune valori şi elemente imposibil de analizat prin ştiinţele socio-umane supuse unei cenzuri şi mai drastice, s-a prelungit inerţial după 1990, când sociologia a putut fi din nou sociologie, iar politologia a intrat chiar în trend. Deşi romanul nu mai trebuie să ofere, singur, un adevăr istoric nerecuperabil altfel decât ficţional, precum în anii ’80, o bună parte din public continuă să aibă de la proza autohtonă această pretenţie maximalistă şi non-literară.
Pe de altă parte, libertatea de exprimare în interiorul fiecărei discipline a fost copleşită de libertatea de exprimare în general. Specialiştii s-au văzut puşi în situaţia de a scrie numai ei pentru ei, în reviste academice cu impact aproape de zero ori în cea – deloc mai măgulitoare – de a se adapta unui discurs sub standardele profesionale, împănat cu elemente de senzaţionalism pe gustul publicului larg. Altfel spus, între numeroşii specialişti lowprofile şi eternul „specialist” cu rating, nu avem, în douăzeci şi cinci de ani, decît puţine cazuri de intelectuali capabili de performanţă în ambele sfere: profesională şi socio-culturală.
Un astfel de intelectual e Andrei Cornea, iar acest lucru se vede cel mai bine din cartea sa, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii. Capitole consistente au în titlu teme de reflecţie din multiple perspective şi, totodată, subiecte impregnate în cotidianul epocii în care trăim. De la Libertatea, Egalitatea, Legea, Credinţa se ajunge chiar la ceea ce se modelează prin ele, mai întîi Lumea văzută cîtuşi de puţin în grila optimismului istoricist hegelian, apoi Ţara însăşi, analizată şi evaluată lucid ca o structură „neo-feudală”. Temele de reflecţie şi dezbatere filozofică sînt aşadar permanent confruntate, în sclipitoarea carte a lui Andrei Cornea, cu istoria înţelegerii lor şi cu realitatea aplicării în societăţile pe care ar fi trebuit să le facă mai bune. Fiindcă, la modul general şi abstract, majoritatea ne dorim libertate, egalitate, lege, raţiune, ba chiar şi credinţă – însă tocmai „aplicaţiile”, cu grade variabile de distorsionare, au mutilat societăţi şi au decimat clase sociale în numele cîte unei valori absolutizate.
Chiar libertatea, firul roşu al cărţii, apare printr-un fel de miracol în istorie şi se menţine tot aşa, fără ca societăţile să evolueze firesc în sensul ei şi fără ca statele să ajungă în imposibilitate de a o mai sufoca. Teza lui Andrei Cornea este că distanţa dintre libertate şi servitute, prin acceptarea de tutelă, e extrem de mică şi că naturală nu e atît libertatea, cît… pierderea ei. Dincolo de cuvintele frumoase şi de tiradele celor ce instrumentalizează retoric libertatea (ca şi egalitatea), cursul istoric şi prezentul îi spun autorului unul şi acelaşi lucru: că libertatea se cîştigă foarte greu şi se pierde relativ uşor.
De aici, termenul miracol, utilizat nu pentru a ne descuraja, ci, dimpotrivă, pentru a ne responsabiliza suplimentar: „libertatea refuză prea multă analiză; e incomodă nu numai de suportat şi de întreţinut, dar chiar şi de gîndit consecvent şi, totodată, adecvat. De aceea mi se pare în continuare că nimic nu poate caracteriza condiţia şi emergenţa libertăţii mai bine decît cuvîntul, recunosc, prea mistic şi foarte imprecis, de «miracol» – termen prin care vreau să desemnez tot ceea ce se sustrage înţelegerii, previziunii, calculului şi reţetelor, ceva care nu numai că nu e reductibil la un algoritm în momentul de faţă, dar despre care credem că nici nu este algoritmabil. De fapt, dacă ar fi să explicăm ce înseamnă a fi liber, am spune chiar aşa: o opţiune e liberă cînd, oricum am gîndi-o, înţelegerea ei se izbeşte de un rest inanalizabil sub raport raţional, sociologic, economic, psihologic, fizic, fiziologic etc., pe scurt, atunci cînd nu se poate înainta în lanţul explicativ pînă la ceva evident, suficient şi necesar prin sine. (...) cum altfel numim inexplicabilul şi ireductibilul prin esenţă la altceva decît «miracol»?
Dimpotrivă, atunci cînd e vorba ca libertatea să fie pierdută, ceea ce s-a întîmplat de atîtea ori în istorie în proporţii mai mari sau mai mici, reuşim să înţelegem destul de bine cum se face că oamenii – şi chiar unii de bună calitate – au suportat, uneori chiar cu entuziasm, pierderea libertăţii (mai întîi de gîndire, apoi politice), ceea ce sugerează cît de natural este acest proces.” (p. 146).
Din această perspectivă se şi poate citi cartea, într-un acord de principiu cu autorul ei. Andrei Cornea analizează şi compară, cîntăreşte şi disociază, identifică serii şi, totodată, principiul serializării, degajă o problemă obturată de alunecările, atît de frecvente, în retorism şi frazeologie demagogică, disecă faptele şi interpretările şi, din cînd în cînd, pune punctul pe i fără menajamente şi fără grija că va părea antipatic. Adoptă „un pesimism lucid şi luptător”, la egală distanţă de fundamentalişti şi de susţinătorii relativismului cultural; şi se consideră într-o ariergardă care dă, azi ca şi ieri, lupte grele pentru apărarea libertăţii, opunîndu-se unui întreit adversar: „naturii omeneşti, forţelor politice majoritare şi tendinţelor dominante ale istoriei contemporane” (p. 202).
Hegel şi Fukuyama vor fi referinţecheie tocmai pentru că Andrei Cornea le contrazice, apăsat, istoricismul optimist şi triumfător, opunîndu-le un pesimism „luptător”, cu corecţii şi ironii subtile. Este citat „marele pontif al istoricismului”: „În perspectiva filozofică asupra istoriei, trebuie evitate expresii de tipul: acel stat nu s-ar fi prăbuşit, dacă ar fi existat un om care… Indivizii dispar dinaintea substanţialităţii ansamblului, iar acesta îşi formează indivizii de care are nevoie. Indivizii nu împiedică să se întîmple ceea ce trebuie să se întîmple.” Iar apoi, ironizînd „efectul adierii spiritului Istoriei” în căderea comunismului în Uniunea Sovietică, Andrei Cornea îi face lui Gorbaciov un portret detaliat şi nuanţat exact din motivul că pe el, pe Gorbaciov, îl consideră filozoful „agentul motrice”. Şi eu văd lucrurile precum Cornea: cu un alt lider, regimul s-ar fi menţinut. Cu adaosul că este suficient să vedem modelul liderului rus actual, pentru a susţine, o dată în plus, importanţa capitală a politicii lui Gorbaciov în căderea comunismului în U.R.S.S. şi în recîştigarea de către noi a unei libertăţi pe care nu Istoria lui „se întîmplă ceea ce trebuie să se întîmple” o garantează.
Miracolul, cu un subtitlu la fel de grăitor (Despre neverosimila făptură a libertăţii ), oferă nu doar un excurs filozofic, ci şi un traseu analitic cu concluzii de etapă şi probleme imposibil de soluţionat altfel decît prin simplificare. Aşa se întîmplă în capitolul Credinţa, unde dialogul e chiar dat ca „aporetic” şi unde, fireşte, toţi preopinenţii care se contrazic pe o temă atît de gingaşă au şi n-au dreptate. Dar Andrei Cornea încearcă să evite, în carte, calea teoretizării „întortocheate”, dat fiind că intelectualul este responsabil nu numai pentru opera sa, ci şi pentru modul în care a arătat, arată şi va arăta societatea în care trăieşte. De aceea, atenţia încordată la ceea ce se întîmplă în jur şi vigilenţa la posibilele derapaje sînt puse de autor în rama, mai largă, a istoriei universale, cu atîtea şi atîtea exemple din care s-ar putea trage învăţăminte. Pesimismul lui Cornea nu se confundă cu relativismul (pe care în definitiv îl combate), fiind nutrit de precedenţe şi ciclicităţi la scara Istoriei mari.
Şi tocmai pentru că individul contează şi poate deveni un agent motrice fie în rău (Hitler, Stalin), fie în bine (de la Solon la Gorbaciov), filozoful exemplifică preponderent în regimul necesităţii implicării. Naivii, contemplativii, optimiştii, idealiştii, cei ce pariază pe „triumful libertăţii” pierd dramatic partida în epoci ce basculează în totalitarism şi care menţin o dictatură ani ori decenii întregi prin înfricoşarea masei. Iar Istoria aceasta nu se cuprinde, asigurator, în trecut, prezentul cald punîndu-ne sub ochi o alternativă, în Orient, nu mai puţin înfricoşătoare: „Occidentul a asistat neputincios la baia de sînge care sporea în fiecare zi, conştient că nu are de ales decît între un regim islamic şi unul militar – ambele violente şi ostile oricărei idei liberal-democratice, dar măcar ultimul ceva mai permisiv pentru minorităţile religioase şi mai favorabil intereselor occidentale şi israeliene în zonă.” (p. 159).
Închizi această carte substanţială şi problematizantă cu speranţa că miracolul libertăţii e de întîlnit nu doar în urmă, ci şi în faţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara