Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Punctul pe i de Tudorel Urian

Incă din anii '80, Al. Dobrescu era celebru pentru aciditatea bine motivată a comentariilor sale literare, cel mai adesea în răspăr cu opiniile standardizate ale majorităţii confraţilor de breaslă. Sarcasmul cronicilor sale nu avea cum să-i aducă mulţi prieteni printre scriitori şi critici literari, dar făcea ca textele care îi purtau semnătura să nu treacă niciodată neobservate.

După revoluţie, criticul ieşean a rămas acelaşi justiţiar cu zâmbetul pe buze. Cărţile sale - în special incursiunile în tradiţia plagiatului la scriitorii români - le-au produs unora valuri de transpiraţie, transformate în prelungite accese de sughiţ ale autorului. Cu excepţia ieşenilor, puţină lume ştie însă că, pe lângă analizele literare propriu-zise, Alexandru Dobrescu este şi un neobosit autor de comentarii cu substrat civic. Editorialele sale, publicate în cotidianul "Ziua de Iaşi", reunite în volumul S'avem pardon!. Note civile (sic!) oferă cititorului importante prilejuri de meditaţie într-o manieră cât se poate de agreabilă pentru el.

Publicistul Alexandru Dobrescu este un fel de Paul Zarifopol ieşean. Şarjele sale mustesc de ironie şi sarcasm, dar nu scapă nici o secundă din ochi problematica foarte serioasă care le-a generat. Cele mai multe dintre editorialele sale se referă la climatul cultural actual din capitala Moldovei - deloc unul dătător de optimism -, dar nu sunt omise nici scandalurile politice, comentariile privind tarele tranziţiei sau portretele în aqua forte ale unor vedete ale vieţii culturale şi/sau politice. Autorul este un sceptic incurabil, dublat de un moralist care observă cu acuitate şi comentează acid toate derapajele de la ordinea firească. De multe ori presa înghite pe nemestecate, iar opinia publică îşi însuşeşte fără minima tentaţie de a problematiza situaţii dintre cele mai absurde şi fapte care ar trebui să scandalizeze. Sub ochii noştri se produc drame care ar trebui să solidarizeze opinia publică (alungarea celebrului actor Dionisie Vitcu de pe scena Teatrului Naţional din Iaşi sau cea a eminescologului Mihai Drăgan de la Universitate), dar în faţa cărora nu reacţionează nimeni, în vreme ce energiile sunt captate de tot felul de polemici şi dezbateri fără obiect sau de spectacole mediatice de un gust îndoielnic. Autorul se raportează în permanenţă la un good old time al culturii ieşene, reprezentat, firesc, în principal de perioada junimistă. Prin comparaţie, prezentul se înfăţişează jalnic şi insignifiant. În cuvinte puţine moralistul trasează principalele linii ale unei imagini caricaturale: "Azi, ne paşte pericolul de a reveni la starea prejunimistă a lucrurilor, când oricine e bun la orice, când amatorismul ţine loc de pricepere şi obrăznicia de talent, când funcţia creează nu doar organul competenţei, dar, adeseori, şi pe acela al gândirii. Prea mulţi se întind mai mult decât li-e plapuma, din care pricină suferă de reumatism cultural, căci le rămân descoperite ba şalele, ba picioarele." (pp. 28-29) În acest context, nu este de mirare că un obscur scriitor ieşean se consideră nici mai mult, nici mai puţin decât un viitor laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

În general, pamfletele semnate de Alexandru Dobrescu nu conţin nume proprii, dar autorul are grijă să dea suficiente detalii pentru ca persoana în cauză să fie identificată fără nici un dubiu. La capătul unei demonstraţii privind modul falimentar în care diplomaţia românească a tratat "moştenirea Gojdu", autorul se referă la dezamăgirea pe care i-a produs-o ministrul nostru de externe. Deşi numele nu îi este adus nici o clipă în discuţie, identitatea acestuia prinde contur cu fiecare frază. După ce precizează că respectivul demnitar este "din partea locului" (zona Iaşi), autorul îi completează portretul cu elemente care nu lasă loc de confuzii: "Socoteam că vârsta îi explică ambiţiile, câteodată disproporţionate, şi-i scuză gafele de creştere, câteodată impardonabile. Iar faptul că studiase, totuşi, istoria îl treceam printre argumentele în favoarea unei solide conştiinţe a rădăcinilor proprii. M-am înşelat. Prin manifestările sale recente inclusiv prin Ťinabilitateať de a asemui, fie şi în glumă, ţara în numele căreia vorbeşte cu un land austriac, ministrul nostru de externe se înfăţişează aşa cum este: un mic arivist, gata oricând să facă frumos în cancelariile lumii, fără a se uita la preţ. Îmbătat de aerul tare al înălţimii la care s-a pomenit, de unde se disting numai entităţi, nu şi identităţi, a pierdut din vedere şi ceea ce s-au silit dascălii a-l învăţa, şi ceea ce se presupune a fi căpătat prin naştere". Cine poate fi tânărul ieşean, absolvent de istorie, ajuns ministru de externe este secretul lui Polichinelle. Mai de mirare sunt aprecierile, câtă vreme activitatea respectivului ministru de externe s-a bucurat, în general, de o presă favorabilă. Cel puţin în comparaţie cu felul în care s-a scris despre performanţele altor tineri miniştri "de prin părţile locului". Ceea ce nu înseamnă însă că judecata lui Alexandru Dobrescu ar fi greşită.
Numele proprii sunt rezervate doar situaţiilor în care indignarea autorului în faţa unor situaţii ilogice trece de un anumit prag. O astfel de situaţie i se pare editorialistului a fi numirea ieşeanului Cristian Adomniţei, absolvent al Facultăţii de Construcţii, în fruntea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Sperietura editorialistului este cu atât mai mare cu cât noul ministru îşi anunţase încă de la începutul mandatului intenţia de a reforma domeniul educaţiei. Scrie cu ironie Alexandru Dobrescu: "Şi eu am planuri de reformare a transporturilor şi a agriculturii. Vecinul meu, preotul, are proiecte de reformare a industriei de armament, iar unchiul lui, strungar la pensie, şi-ar dori să reformeze diplomaţia. Norocul e că nici eu, nici ei nu suntem puşi, cu tot avantajul ignoranţei în respectivele domenii, în situaţia de a o şi face. Domnul ministru, ageamiu în ale educaţiei, are, în schimb, acest ghinion. Şi-l confundă cu un noroc". (pp. 244-245)
Rareori, stilul sarcastic este abandonat pentru a lăsa locul unor confesiuni aproape sentimentale. Un astfel de text este scris la moartea cărturarului Adrian Marino, altul evocă un dascăl de şcoală veche (Alexandru Dima) sau virtuţile educative ale unei palme pe care autorul ar fi primit-o în copilărie de la tatăl său pentru că a venit acasă după ora pe care o anunţase iniţial. Faptul că acea palmă l-a transformat pentru toată viaţa într-un maniac al punctualităţii şi că pentru aceasta îi este recunoscător părintelui său pune sub semnul întrebării oportunitatea Legii de prevenire şi combatere a violenţei în familie. Logica demonstraţiei lui Alexandru Dobrescu nu este greşită, dar cred că efectul bătăilor părinteşti sau al celor dintre soţi este unul mai degrabă globalement negatif - şi este suficient ca autorul să privească măcar o ediţie a ştirilor de la ora 5 pentru a-şi da seama că aşa stau lucrurile - pentru ca interesantul său contraargument să devină doar pretextul unei emoţionante evocări literare.

Cartea lui Alexandru Dobrescu este o încercare, aş zice disperată, de a introduce limpezime şi criterii morale într-o societate românească debusolată, incapabilă să îşi regăsească reperele. Dincolo de ironia, uneori foarte contondentă, autorul pledează pentru teme fundamentale cum ar fi impostura "revoluţionarilor" de carton, instituţia demisiei de onoare, necesitatea menţinerii exprimării elevate, indiferent de nivelul interlocutorului, civilizaţia polemicii, corupţia care roade precum rugina la temelia societăţii româneşti actuale, lipsa de onestitate din viaţa intelectuală, degradarea climatului cultural chiar şi într-un oraş blazon al culturii române, aşa cum este Iaşi. De fiecare dată autorul pune cu precizie punctul pe i, aduce în discuţie fapte cu adevărat relevante pe care le analizează scoţând în evidenţă similitudini cu evenimente asemănătoare petrecute în trecut sau în altă parte.

Dincolo de coperta foarte promiţătoare pentru un anumit segment de public, S'avem pardon este o carte mult mai puţin facilă decât pare. Dimpotrivă, este o carte cât se poate de gravă, care chiar merită citită. Inclusiv de către cei care o vor achiziţiona fascinaţi de ilustraţia de pe copertă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara