Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Puritanul de Sorin Lavric

Rudolf Otto, Sacrul, traducere din germană de Ioan Milea; Despre numinos, traducere de Silvia Irimea şi Ioan Milea, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015, 402 pag.

Dacă Rudolf Otto are dreptate în ceea ce spune despre sacru, un cor al exaltării ar trebui să ne cuprindă pe toţi, pînă într-atît de mare s-ar cuveni să ne fie recunoştinţa faţă de cel care, în privinţa zeilor, ne-a risipit incertitudinile.

Neamţul născut la Peine în 1869 e apodictic: există o cale de a ne convinge că Dumnezeu există, atîta doar că ea nu ţine de filozofie, jalnică mînuire de concepte debile, nici de alchimie, surogat deplorabil al jocului de-a prodigiile, şi cu atît mai puţin de teologie, rigidă pisare de versete moarte. Calea aparţine misticii, acea trăire confuză la care nu ajung decît bîlbîiţii binecuvîntaţi, trăire căreia savanţii, din lipsă de fler, îi întorc spatele.

Graţie misticii, un cizmar din Görlitz îndrugînd anacoluturi, e vorba de Böhme, intuieşte mai mult din elementul divin decît un docent titrat ca Schopenhauer, la fel cum o leşinată cu stigmate în palme, e vorba de călugăriţa Anna Katharina Emmerick, miroase mai mult din tenebrele cerului decît un doctor serafic din timpul scolasticii. Dacă trăirii cu pricina i-am spune transă, ar suna emfatic, dacă i-am spune fulguraţie, ar suna tehnic. E un „nu ştiu ce şi nu ştiu cum“ de pe urma căruia păstrăm un gust bizar: o tulburare iuţind respiraţia, o înmărmurire nedesluşită, o furnicătură pe şira spinării. Sau pur şi simplu o înfiorare fără motiv.

Şi acum cade remarca neiertătoare a lui Otto: cine nu a avut o astfel de înfiorare nu are nici un rost să citească volumul Sacrul, fiindcă toate nuanţele îşi trag sensul din trăirea ei în prealabil. E exact ca în cazul reacţiei la frumuseţea artistică: cui n-a simţit-o pe propria piele nici o lămurire ulterioară nu-i va folosi ca să intuiască în ce constă emoţia în cauză. Argumentele teoretice îi vor suna deconcertant, căzînd în gol. La fel cu trăirea sacrului: fără o minimă afinitate ivită dintr-o predispoziţie înnăscută de a-l simţi, nimeni nu ar putea pricepe vreodată ce sens poate avea acest termen. Căci sensul nu vine din digerarea teoretică a noţiunii, ci din presimţirea ei afectivă. Sacrul nu e de înţeles, ci de simţit. Iar volumul de faţă, departe de a produce în cititor sentimentul numinos, îl poate doar deştepta, cu condiţia ca rădăcina latentă să fie deja în el.

Toată doctrina lui Otto stă pe invocarea unei emoţii pe care, dacă o ai, poţi înţelege cartea, dacă nu o ai, o poţi închide numaidecît. E despicarea iniţială a apelor, cu eliminarea celor care au pretenţia de a se pronunţa teoretic asupra unei teme despre care nu au dreptul să vorbească decît dacă au trăit-o. E un clenci intim echivalînd cu un test necruţător. Culmea e că tocmai cei cărora le lipseşte simţul sacrului îşi fac din carenţă un privilegiu în numele căruia declanşează o ofensivă penibilă asupra bisericii şi religiei. La ei, handicapul interior devine un criteriu al lucidităţii cu ajutorul căruia îşi arogă o superioritate vidă, fără să bănuiască că sunt precum orbii care vor să poarte polemici pe seama culorilor din care e alcătuit curcubeul.

În ochii lui Otto, toate sinonimele pe care le folosim în privinţa lui Dumnezeu – transcendent, supranatural, spirit suprem, fiinţa absolută etc – sînt carcase inepte, de uz didactic. Ele nu surprind nimic din esenţa divină, întrucît la mister nu ajungi prin concepte, ci prin înfiorări. Nuanţele acestei înfiorări vor fi numite cu apelative latineşti, într-o înşiruire devenită cu timpul celebră: misterul divin (mysterium) te atrage irezistibil (fascinans) şi deopotrivă te respinge cu groază (tremendum), te încarcă cu vigoare (energicum) şi totodată te striveşte sub măreţia lui (maiestas). Atributele acestea nu sunt ale numenului, ci ale sentimentului pe care el îl trezeşte în noi, căci, riguros vorbind, despre zeu nu poţi spune nimic logic. El e coincidentia oppositorum, formulă politicoasă prin care recunoaştem că, în faţa misterului, raţiunea intră în faliment.

De aici încolo va urma o amănunţită cercetare a nuanţelor din care e alcătuit sentimentul numinos. Paradoxul uimitor e că Otto, după ce respinge teoriile raţionale despre Dumnezeu, construieşte la rîndul lui una. Toate măsurile de precauţie pe care şi le ia, repetînd mereu că sacrul, iraţional fiind, nu poate fi conceput sub forma unei doctrine, ci doar resimţit sub forma unei emoţii, nu înlătură impresia finală: un volum de riguroasă teorie conceptuală, în care Dumnezeu e rînduit după categorii sufleteşti. Detaliul tactic că ele sunt sufleteşti nu le face să fie mai puţin categorii. Sacrul e un volum de clasică filozofie germană, în care mistica e folosită ca pretext pentru ridicarea unui altar cu muchii extrem de logice. Un altar al cărui iconostas e alcătuit din concepte clare, din care urmele misticii se sting treptat. Aceeaşi impresie lasă Despre numinos, care este o anexă conţinînd exemple menite a ilustra ideile din primul volum.

Rudolf Otto e de fapt un postkantian scuturat de frenezii religioase, cărora nu le poate domoli trepidaţia decît aşezîndu-le în tiparul Criticii facultăţii de judecare. Mai precis, Otto ia de la Kant „gustul“, înţeles ca facultate de percepere a frumosului, şi îi caută un echivalent în religie. Aşa ajunge la „divinaţie“, în care vede facultatea de depistare a divinului. Divinaţiei îi mai putem spune „fler“ sau, cu o expresie aproximativă, organ pentru cele nevăzute. În limba română, termenul de „divinaţie“ a fost alterat pînă la a-l preschimba în „anticipare a viitorului“, cînd de fapt e simţul cu care depistezi prezenţa sacrului. Ca orice facultate a spiritului, ea nu e universală: unii au fler, putînd depista urmele numinoase, alţii duc lipsă. Cei din a doua categorie nu doar că nu-şi percep deficitul, dar chiar îl privesc ca pe o prerogativă, de aici obtuzitatea cu care emit verdicte despre religie. E cazul liber-cugetătorilor pentru care punctul arhimedic al adevărului stă în propria lor minte.

Rudolf Otto se revendică din Friedrich Schleiermacher, teoretician al divinaţiei, şi mai ales din Goethe, cu ale sale consideraţii despre firea demonică (insul cu energie copleşitoare, a cărui atracţie, deşi irezistibilă, te umple de groază, cu exemplul luat din epocă: Napoleon. La noi, Blaga va prelua ideea demonicului spre a nuanţa relaţia dintre mit şi magie în Trilogia valorii). Pentru Otto, demonicul e treapta rudimentară a numinosului, o formă alterată de dezvăluire a divinului în om, şi asta din cauza excesului de acţiune la care e predispus insul demonic. Demonicul te orbeşte fără să te lumineze, spune Otto. Unde-i prea multă faptă, spiritul se împămînteneşte, molipsindu-se de atribute terestre, adică joase. Or sacrul se dezvăluie cu predilecţie în ipostazele care cer contemplaţie, nu acţiune. Un colţ de natură sau o capodoperă artistică (muzica, arhitectura) pot sugera sacrul, adică pot trezi sentimentul numinos, fără ca artele să conţină propriu-zis sacrul. Nici o artă nu e sacră, ci doar umană, căci sacrul e acel „cu totul altul“ despre ca nu putem spune nimic raţional. Despre el nu vorbim în silogisme, ci în dodii. Culmea e că la Otto dodiile sunt foarte limpezi. Mai mult, autorul îl acceptă în întregime pe Luther, cu a sa premisă iraţională în virtutea căreia mîntuirea atîrnă în întregime de capriciul divin, şi îl respinge pe Erasmus, în care vede violatorul misterului sub exigenţa raţiunii celei prostituate. De o parte călugărul mistic abdicînd în faţa tainei, de cealaltă liber-cugetătorul cu ambiţii de profet.

Rudolf Otto e puritan, refuzînd să accepte că sentimentul numinos poate fi redus la alte emoţii asemănătoare, de pildă atracţie erotică (pentru mysterium fascinans), spaimă de moarte (pentru mysterium tremendum), avînt muzical (pentru mysterium energicum) sau apoteoza sublimului (pentru maiestas tremenda). Şi chiar dacă admite că tentele acestea afective se pot împleti pînă la a estompa nuanţa numinoasă, filosoful întăreşte că la originea religiei stă, în chip inconfundabil, sentimentul sacrului: nu practicile magice, nu cultul morţilor, nu teama de stafii, nu adoraţia mistică. Ci emoţia numinoasă, ea şi numai ea.

Un volum care îţi trezeşte pofta de a fi trăit în epoca scrierii lui, cînd filosofia se hrănea din înfiorări, şi nu din platitudini logice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara