Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
pusta bănăţeană de Pia Brînzeu

e înconjurată de mult cer – o pustietate nesfârşită a aerului puternic şi albastru. Cine s-a născut la Niţchidorf, precum Herta Müller, ştie că văzduhul trebuie iubit aşa cum se iubeşte şi pământul. Cu patimă şi dor. Chiar dacă arşiţa verii sau frigul iernii te pătrund până la oase. Chiar dacă îţi dau o configuraţie dură, ca a ţăranilor de acolo, sau te fac să ai o gândire hotărâtă şi plăcerea de a povesti neîntrerupt. Larg şi apăsat, precum linia orizontului... Destinul şvabilor bănăţeni de odinioară a fost călcat de roata istoriei. Veniţi din Germania şi întorşi tot acolo, au mai rămas doar în tablourile lui Stefan Jäger şi în regretele acelor români care vor să mai înveţe de la cineva ordinea şi disciplina.

când au ajuns în Banat, în secolul al XVIII-lea, şvabii au găsit un peisaj arid, mlăştinos şi puţin populat. Fără prea multe urme lăsate de turci. Au gândit imediat aşezări noi după planurile urbanistice ale Iluminismului, urmând principiile geometrice ale „tablei de şah“: străzi paralele şi perpendiculare, neoprite de vreo formă înaltă de relief. Largi, cu multă iarbă şi flori în faţa clădirilor. Casele sunt toate la fel. Egale ca înălţime şi lăţime, aşezate la aceeaşi distanţă, urmând regula, nu fantezia. Curtea interioară e largă, flancată de grajduri şi hambare, iar în spate se află grădina de legume şi via. Nu se putea construi nimic strident sau provocator. O casă diferită, ca o explozie neaşteptată de inventivitate, era un semn de indisciplină. Aşa cum observa şi Johann Kaspar Staube, un scriitorsoldat rătăcit pe aici acum un sfert de mileniu, „în toate cele domină o frumoasă simetrie.“ A unor oameni ascultători şi mult iubitori de ordine.

În centrul satului se află fântâna, apărată de un acoperiş din lemn. Coloniştii şvabi o înconjurau cu o plantaţie de duzi, perfect circulară. S-au luptat cu mlaştinile şi malaria, cu moartea şi nevoile de tot felul, pentru a ajunge în cele din urmă la pâine: „Tod, Not, Brot“. Peste ani, sârguinţa şi efortul lor au fost răsplătite cu recolte bogate şi averi pe măsură. De obicei lăsate moştenire unui singur copil. Câinele şi barza... sunt două vieţuitoare prietene aici. Unul latră furios, cu privirea aţintită spre tine, cerând parcă să-l dezlegi din lanţ, să-l laşi să zburde liber. Pasărea, în schimb, stă sus, aproape de cer, vine şi pleacă, vine şi pleacă, de parcă n-a obosit să tot anunţe primăvara sau toamna. Puii ei vor continua obiceiurile naturii, aşa cum şi copiii românilor, cu ghiozdanul în spate, vor împinge cumva prezentul înspre viitor. Un alt viitor, desigur, decât cel al secolului trecut. Pregătit pentru alţi scriitori, cu alte amintiri de povestit sau romane de scris. Şi, bineînţeles, într-o altă limbă.

Dar şi ţăranii şvabi mai povestesc încă. În ritm alene, bătrâneşte, apăsat. Despre copilăria lor, când satul era locuit de nemţi, când vecinii erau politicoşi, când se lucra mult, dar se şi petrecea în fiecare sâmbătă cu muzică, dans şi băutură. Chiar dacă se ascundeau să nu fie duşi în Rusia, chiar dacă se temeau de primarii comunişti, aveau şi multă bucurie în suflete. Cea a unei comunităţi solide, cu istoria, tradiţiile şi ritualurile sale. Duminica, femeile se adună la biserică. Cântă, prelungesc zvonuri, comentează noutăţile din sat. Viaţa curge mai departe prin ele. Au întemeiat gospodării, au născut copii, au îngrijit bătrâni. Şorţurile lor au şters multe lacrimi: soţii le-au murit pe front, au fost duse în Rusia, le-a fost luat pământul. Dar biserica le-a rămas, împreună cu toate cântecele de sărbătoare.

Figura ţăranului şvab, bărbat sau femeie, e dură, ca de piatră. E a omului obişnuit să lucreze din greu, cărând poveri şi luptându-se cu intemperiile. Doar el mai ştie cum să îngenuncheze în zori, să-şi facă cruce pentru a săruta ţărâna, să taie porcul, să îngrijească viţa din curte sau să care mândru lemnele de ars iarna în sobe. Iar vorba lui e simplă. Ca o sămânţă neîncolţită încă. Tinerii au întrerupt legătura cu pământul. Nici armată nu mai fac. Taţii şi bunicii lor plecau de acasă timp de trei ani ca să se supună unor reguli militare, să mănânce zilnic mămăligă şi să adoarmă cu gândul la iubita care urma să le fie nevastă când se întorceau. Plecau copii şi reveneau bărbaţi, mai gravi în voce, mai adânci în cântec.

Soarele crud de vară pârjoleşte totul la Niţchidorf. Şi cine mai vizitează astăzi un sat uitat de lume? Cine mai vrea să înţeleagă cum a ţâşnit puterea lui, pe neaşteptate, într-o fiinţă firavă, pentru a o ajuta să-i scrie poveştile? Până au ajuns romane, vorbele Hertei s-au rotunjit, bob cu bob, aşa cum creşte grâul pe câmp. Au iscat multe întrebări şi au exorcizat obsesii. În schimb, când se înşiră în versuri, cuvântul e tăiat cu foarfeca şi adunat în colaje. E pus în cutii separate, apoi legat de celelalte până totul devine un tablou. Cu imagini şi culori împletite la suprafaţă, dar dincolo de el, în adâncuri, se simte solul greu al Banatului. Şi mistica lui subterană – ca stările de bucurie sau disperare simţite în întunecimile fiinţei de mulţi dintre cei trăitori înainte.

Germanii s-au menţinut ca etnie prin limbă şi prin mersul la biserică. Din când în când, au oprit viaţa în loc, abătându-se de la cele lumeşti şi reînnodând legăturile cu cele de dincolo. Sărbătorile erau momentele salvatoare ale anului. Erau aşteptate ca o răsplată pentru munca de până atunci şi ca un izvor de energie nouă pentru ce urma să se întâmple. Baluri, ziua morţilor, parada costumelor sau fărşang însemna reînnoirea timpului prin distrugerea lumii vechi şi construirea celei noi. Iar lumea pe dos, cu râsul ei universal, cu gogoşii consumaţi în ritmurile muzicii de alămuri, te aruncau în petrecere pentru a păstra normalitatea.

Coeziunea familiei era asigurată de poveştile din copilărie, spuse la gura sobei. Emoţiile de odinioară domoleau prezentul, ca şi albul caselor. Pereţii erau văruiţi în fiecare primăvară, ca să alunge praful iernii şi să fie curate precum lumina Paştelui. Dar cei care le împrospătau în fiecare an au plecat, au îmbătrânit, au murit. Vecinătate şi rudenie: erau cele mai importante legături între oameni. Regulile nescrise erau clare, iar codul moralităţii mai puternic decât legea. Dacă un vecin te ajuta o săptămână să îţi construieşti o casă, erai dator să îi răspunzi cu tot atâtea zile drept răsplată. Primăria şi şcoala au rămas cele două instituţii importante ale satului. Între ele se înalţă fântâna cu ciubăr. Un ochi deschis spre cer. Apa adâncurilor e curată şi sănătoasă, aşa cum doar arareori mai sunt cele două instituţii. Dar aceeaşi apă din adâncuri se ridică şi în pereţii plini de igrasie ai clădirilor.

Ca şi apa fântânii, clopotul din turnul bisericii spăla păcatele şi oferea limpezimea sunetului ca un model de urmat în viaţă. Răscolea memoria şi aduna comunitatea, la bine şi la rău. Cel care îl trăgea le vorbea sătenilor în felul lui, cântat, aşa cum făceau romanii când credeau că misiunea clopotului este reprezentată de versurile vivos voco, mortus plango, fulgura frango. Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara