Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Putere şi slăbiciune de Marina Constantinescu

Orice alegere a unui text presupune o motivaţie a regizorului. În primul rînd. Aşa ar fi să se petreacă lucrurile, măcar în cazul unor piese mari, celebre, clasice şi/sau contemporane.
De ce vrea regizorul să pună în scenă o piesă şi nu alta, care îi este mesajul personal în raport cu citirea subiectivă, care sînt accentele noi, pe care îşi construieşte tot discursul său. Apoi, de ce s-a hotărît să colaboreze cu o trupă şi nu cu alta. Care sînt actoriipioni. Spaţiul. Deloc în ultimul rînd ar fi traducerea pe care se bazează şi care impune, de fapt, ritmul construcţiei de pe scenă. Nu sînt naivă şi ştiu exact cum arată realitatea. Cum sînt timpurile, care sînt devierile. Sau, mai precis, compromisurile. Uneori, dacă nu ştiu, pot să intuiesc şi care ar fi raţiunile compromisului „necesar”. Iluzia, însă, îmi rămîne un apropiat fidel. Măcar în unele, nu foarte multe, cazuri. Cred, cu alte cuvinte, în artă ca expresie fundamentală a umanităţii, ca mijloc esenţial de comunicare, de înnobilare spirituală, ca sens al vieţii. În spatele oricărui spectacol este muncă, strădanie, efort, zbatere, nelinişte. Nu voi înceta niciodată să le respect. Există spectacole geniale, de ţinută, cu un nivel ridicat prin propunere, prin interpretare, prin atmosfera scenografică. Precum există şi neîmpliniri, ratări. Normal. Mă bucur enorm de cîte ori văd un spectacol puternic şi sufăr cînd ceva nu a mers. Sînt şi anumite porţiuni din căutările unui regizor, într-un spectacol sau altul, pe care nu le înţeleg, şi nu văd o ruşine în a recunoaşte asta, şi pe care mă străduiesc, din acelaşi respect mai sus invocat, să le desluşesc. Urmărind, evident, sensul demersului său estetic şi nu punînd pe masă „spectacolul” din capul meu.
După ce am văzut anul trecut montarea lui Victor Ioan Frunză cu Tartuffe sau Impostorul la Teatrul Metropolis, am recitit textul în franceză, traducerile care sînt, am urmărit modificările lingvistice în versiuni engleze, în actualizări, am recitit Prefaţa lui Molière la propria comedie. Am stat şi am analizat versiunea scenică a regizorului şi dramatizarea pe care a semnat-o împreună cu Adrian Nicolae. M-a impresionat, ca filolog, desenul reaşezat al unei opere clasice asupra căreia intervenţiile sînt nu doar asumate, ci şi perfect argumentate. Prepararea piesei lui Molière s-a făcut ţinînd seama, la fiecare pagină, de context, de întreg, de ce anume vrea Victor Ioan Frunză azi, acum, cu Tartuffe-ul lui. Spectacolul are forţă şi pentru că versiunea scenică, dramatizarea sînt solide şi deloc greoaie. Rostirea în versuri rămîne, suplă, cuvîntul face parte din circuitul proaspăt, viu, actual al limbii române. Nu mi s-a părut că am pierdut ceva prin reducerile făcute, substanţiale, pe ici, pe colo. Dimpotrivă. Totul a devenit concentrat, ca o pilulă, fără timpi morţi, ritmul s-a accelerat, ca şi cel al realităţii în care trăim, s-au eliminat personaje, Cleante şi Dorine, de pildă, şi nu am suferit. Tensiunile au fost augmentate, situaţiile şi mai încărcate de dramatism, de cinism, de un umor negru, iute, dureros. Ca într-un decupaj cinematografic, relaţiile între Tartuffe şi Elmire sînt centrul unui univers vicios, deviat, pervers, periculos, sînt centrul lumii lui Frunză care merge pe grosplan, care merge pe mîna lui George Costin şi a Nicoletei Hîncu pînă la capăt, într-un spectacol-manifest. Toaca pe care o bate acest Tartuffe nu alungă dracii, ci îi aţîţă.
Am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate propunerea regizorului Laszlo Bocsardi tot cu piesa lui Molière, la Teatrul de Comedie. Pentru mine este absolut incitant cînd unele nume din regia noastră, şi nu numai, se opresc cam în acelaşi interval asupra aceleiaşi piese. E un semn. Despre impostori şi impostură se poate vorbi, în orice termeni, zilnic. Asta să-i fi adus aproape de Tartuffe pe cei doi regizori? Nu numai. Artiştii şi vulnerabilităţile lor vibrează acut la semnele schimbate din faţa valorilor, la răsturnările lor semnificative, greu de corijat. Molière însuşi şi-a strigat revolta. Tartuffe a fost interzis o vreme. Greu de înghiţit şi atunci, şi acum. Oricînd.
Spectacolul lui Bocsardi mi se pare, însă, fragil. Nearticulat. Lipsit de vigoare. Deşi îl are pe Tartuffe – Tudor Chirilă, pentru care vine majoritatea cople- şitoare a spectatorilor, răsplătiţi de rigoare, carismă, inteligenţă, de asumarea perfectă a personajului şi a fiecărui cuvînt, a costumului – şi pe Orgon – Adrian Titieni. Aici, asta e baza lui Bocsardi, Tartuffe şi Orgon. O bază zdravănă. Dar întregul nu are tempo, nu este susţinut actoriceşte în cea mai mare parte. Replicile se spun şi cu mîinile, aproape continuu şi pleonastic, se aleargă mult prin sală şi se joacă puţin pe scenă. Vedem un spectacol mai degrabă sumbru. Din pricina scenografiei. Total lipsit de imaginaţie, de inspiraţie în ideea de spaţiu în care este aşezată povestea, lipsit şi de studiu în cazul identităţii fiecărui personaj în desenul şi cromatica costumelor. Cred că vizualul trage considerabil în jos montarea. Tot de aici vine senzaţia de praf, de învechit. Sînt prea multe soluţii tocmite la prima mînă, fără nuanţe estetice, fără argumentare, de la peretele-plapumă care tronează nefuncţional pe scenă, la scaunele din decor, să spunem, la costumele nicicum, din nici un timp sau din orice timp, cu materiale, croieli şi culori care nu susţin şi nu avantajează nici personajele, nici pe actori. Am căutat un capăt de drum pe care să pornesc. Am căutat bucuria regizorului în lucru, felul acela cunoscut în care construieşte el cînd i se leagă lucrurile, sensibilitatea acestui regizor, ce-l doare, ce-l costă în această piesă. Ca în „Familia Toth” de la Craiova. Mi s-a părut, la un moment dat, că s-a retras. Că a abandonat. Ca şi la Hamlet-ul făcut la Sf.Gheorghe. Poate că repetiţiile au durat prea mult, din varii motive, poate că au fost multe disfuncţii, ieşiri din ritm, dorinţa de prea bine. Nu ştiu. Se întîmplă. Oricui. Oriunde. Face parte din puterea şi slăbiciunea teatrului.
Este, însă, ceva, în plus, care m-a întristat. Pariul s-a pierdut pe mîna colaboratorilor – actori, scenografi – şi nu a trupei. Doar trei actori din teatru joacă în Tartuffe: Tudor Chirilă, Virginia Mirea şi Dan Rădulescu.
M-am întrebat, după ce am văzut spectacolul de la Comedie, de ce s-au făcut atîtea audiţii pentru Elmire şi pentru Marianne, apoi, din alte raţiuni, pentru Orgon şi Dorine. Mărturisesc că rămîne o întrebare apăsătoare, la care tot nu găsesc răspuns. Teatrul de Comedie nu este un teatru de proiecte, ca Metropolis. Are actori angajaţi. Şi buni. Pe de o parte. Pe de altă parte, trupa acestui teatru, spre deosebire de atîtea altele, stă foarte bine la diversitatea largă a actriţelor. Nu întîlneşti des atîtea nume la un loc, cu profiluri variate şi solide, actriţe frumoase, senzuale, actriţe cu registre şi vîrste diferite, aşa cum le vedem în multe din producţiile teatrului, şi ele diferite. Nu fac ierarhii în enumerarea mea, le amintesc doar pe Dorina Chiriac, Emilia Popescu, Mihaela Teleoacă, Mirela Oprişor, Delia Nartea, Delia Seceleanu, Mirela Zeţa. Oricare dintre ele excepţională pentru Elmire, pentru Dorine. Niciuna nu este în distribuţie! Cum se poate asta? Irina Movilă, invitată de la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru Elmire, soţia mai tînără şi provocatoare a lui Orgon este, din păcate, departe de personaj, pe care îl tratează superficial, în linii previzibile. Nu se justifică din nici un punct de vedere prezenţa ei în distribuţie. Nu este salvatoare nici pentru personaj, nici pentru spectacol. Nu vine pe un vid de actriţe, nu vine să ridice, să nuanţeze calitatea unei interpretări pe care cineva din teatru nu a izbutit-o. Este rigidă în joc, lipsită de senzualitate, nesigură pe forţa-cheie a personajului său în relaţia directă cu Tartuffe-Tudor Chirilă, precipitată inutil şi ineficient în scene decisive, prea des însoţită de lacrimi fără nici un rost. Chiar şi cînd nu are replică. Nu am înţeles ce anume s-a dorit, regizor-actriţă, de la acest personaj. Amputat cumva şi faţă de Tartuffe, şi faţă de Orgon. În cazul lui Dorine, sluga fetei lui Orgon, Marianne... Aici m-am încurcat definitiv. Dorine la Frunză nu contează pentru spectacol şi dispare din distribuţie. La Bocsardi pare că da. Ioana Calotă, şi ea „împrumutată” de la Teatrul „Nottara”, pleacă pe o cărăruie total paralelă cu montarea din care face parte. Pe care rătăceşte pînă la sfîrşit. În primul rînd, actriţa joacă în „Tartiuf”. Deci, în altceva. Nici măcar o singură dată, din greşeală, nu poate să rostească corect numele protagonistului, al producţiei de pe afişul Comediei. Că ea nu-şi dă seama, deşi este un nume franţuzesc, o limbă accesibilă, nu este chineză ca să fie solicitaţi specialişti care să indice pronunţia justă, e grav. Dar nici regizorul? Niciun coleg nu este zgîrîiat de acest „Tartiuf” ca să o ajute şi să o corecteze? Stridenţa jocului, a rostirii, de fapt răstirea neîncetată la fiecare partener, agitaţia fără rost, vorbăria înşirată fără sens – doar pentru a justica o singură replică a lui Orgon în care îi cere să tacă? – abordarea lui Dorine fără culori, fără persuasiune, abilitate, tandreţe, interpretarea pe aceeaşi coardă, cap-coadă, efortul prea vizibil pe care îl face în toate acestea, în poziţia nefirească de pe scenă m-au ostenit şi m-au uluit. Nu mai vorbesc despre costum... Care o dezavantajează serios.Trist. Şi pentru ea, şi pentru spectacol.
În rest? Puterea şi slăbiciunea teatrului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara