Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Putter Prott de Livius Ciocarlie


În Jurnal, Delacroix nu se fereşte să evoce scenele de sex, numai că le spune Ťmomente dulciť. Romantic, deh... Dar întreprinzător!

Petrece momente dulci cu iubita prietenului său, bursier la Roma. Când acesta se întoarce, Delacroix e cuprins de scrupule. Îi propune femeii ca legătura să continue, dar numai celălalt să poarte titlul de amant.

Decis să rezolve problema într-un fel convenabil pentru conştiinţa lui, îi solicită celei care nu-i e amantă să se culce cu el numai încă o dată şi după aceea încă o dată. Pe urmă, să-l uite, fiindcă e de datoria ei să-i fie credincioasă celuilalt. Despre soţul femeii nu se face vorbire în decursul acestor negocieri.

Copilul celei ce nu-i e amantă se îmbolnăveşte şi, dacă înţeleg bine, moare. Delacroix se grăbeşte să adreseze un adio ferm. N-ar vrea ca nefericita să afle cât de mult suferă el pentru ea.

ŤPlimbareť, în doi, cu T. ŤIes eu înainte, zice ea. Mă găseşti în parc.ť Până să pornesc, aversă. Ies, ea tocmai se întoarce, în două minute suntem uzi. După un sfert de oră, soare strălucitor. ŤVezi-ţi de treabă, îi spun. Nu ne mai prinzi tu pe noi.ť

Sunt într-un spital, la lift. Lângă mine, o doamnă blondă, platinată, într-un halat, cum se zice, imaculat. Când vine şi porneşte, liftul se transformă într-un soi de avion, care urcă şi coboară, ca la Moşi. Ť|sta poate ne trânteşte şi ne omoară, îi spun doamnei. Haideţi, măcar, să ne sărutăm.ť Dar ea se apucă să-mi povestească despre un frate care nu învaţă şi este haimana.

O zi a Corinei. Patru ore de curs la comunitari. Un articol lung, pentru revistă. Drumuri în toate părţile. Telefoane, la fel. Seara, târziu, soseşte Laurent de la Lyon. Se duc la arhitectul polonez, unde e o aniversare. Se întorc la 1. La 4, îşi adună lucrurile. La 4 şi jumătate, pornesc. După o zi ca asta, suntem storşi.

Corina a plecat, Maxone rămâne cu noi. Conştiincios, telefonează la ora stabilită. Spune că mai rămâne cu băieţii, cinează în oraş. Maxone, pe care-l duceam la parcul cu huţe şi la parcul cu munţi.

Anticipasem corect. Lui Maxone i-am prins bine până la 14 ani. Acum, numai blândeţea îl face să mai fie afectuos.

ŤDacă n-ar fi câinii, de scos la plimbare, ăştia nu s-ar mai da jos din maşiniť, spune T.

Călătorie în Orient, ochi de pictor, portret de beizadea: ŤPicioare şi cap, enorme, faţă grasă, aer stupid.ť

Delacroix povesteşte o călătorie făcută, copil, la Montpellier. Îngrijitorul ediţiei, burduşit de ştiinţă, constată consternat: ŤÎn privinţa asta, nu ştiu nimic.ť

Revenit la starea mea naturală, privind, adică, cu un soi de silă atâtea cărţi care mă înconjoară din trei laturi, sunt răsplătit regeşte dintr-a patra, unde soarele străluceşte, neafectat de nici un nor, peste parc. Nu-i vorbă, dacă aş ieşi pe o vreme ca asta, m-aş întoarce roşu ca racul pe frunte şi Ťafectatť de usturimi.

Renunţ la Delacroix, renunţ la Virginia Woolf (Camera lui Iacob). Renunţ şi la plimbare. E drept că şi inima se manifestă, încă de ieri. Pe drum drept! Ca atare, mă întind pe pat. Privesc copacii din pacul Merl şi îmi aduc aminte cum anul trecut, dar atunci cu acte în regulă, fiindcă vrusesem să ridic ce nu puteam, am privit timp de nouă zile, înţepenit (acesta e cuvântul) de admiraţie, acelaşi parc, pe care nu-l merită decât cuvintele nu cine ştie ce.

Ca să nu-mi înţepenească de tot şi mintea, am luat dintr-un raft corespondenţa lui Gombrowicz cu Jerzy Giedroyc, directorul revistei pariziene Kultura, redactată în poloneză, după război. Reiese în ce măsură un mare scriitor trebuie să fie şi agent de publicitate al propriei opere, după cum şi cât este el, ca fire, de neatrăgător. Cum transpiră din fiecare rând că nu-l interesează pe lumea asta decât el şi el. Cum până şi ideile lui nu sunt decât prilejuri de a se exprima percutant.

Spre seară, plimbare, totuşi. Calvar. La cea mai imperceptibilă pantă, trebuie să mă opresc şi să stau pe un zid, ca să trag aer în piept. În aceste condiţii, poate că n-a fost cea mai nimerită alegere să mă duc, ca Emma Bovary, tocmai spre cimitir.

Mă trezesc cu o dorinţă acută de a mai dormi. Sunt o corabie beată a somnului, aş vrea să mă desfac în părţile componente şi să mă scufund în saltea. Şi tocmai astăzi ar fi să ne ducem, turistic, la Trier. (Rar am văzut-o pe T aşa de ambalată de turism. Cum se întâmplă şi în viaţă, suntem în contratimp.) Înseamnă să-mi cam bat joc de bietul cord. Mă duc în bucătărie, cu gândul să strecor o vorbă, nu crezi că s-ar putea să plouă?, sau cam aşa ceva. Pe masă, ouă fierte.

Ť-Pentru ce sunt astea? -Pentru drum.ť Ce să mai zic? Nu mai zic nimic. Mi se spune mie: Ť-Îţi mai iei tu seara medicamentul? -Ştiu eu? Dacă nu mi l-ai dat tu, sigur nu.ť Răsuflu cam greu când mă scol de pe scaun. Contez totuşi pe obişnuita mea producţie de fandacsii.

Şi-ntradevăr, toată ziulica, pasul ferm. Nasul jos!, nasul jos!

Banda lui Möbius: eu, turist, înjur ca un birjar din cauză că într-un oraş turistic sunt prea mulţi turişti.

Ajungem în sfârşit la gară după ce am trecut prin faţa casei unde a avut bunăvoinţa să vină pe lume Karl Marx. Pe peron, un domn îmi cere o informaţie. Îi răspund într-o asemenea germană, încât omul înţelege numaidecât că nu e cazul să insiste. Stimulată de performanţa mea, T îmi dovedeşte în tren că ştie măcar o sută de cuvinte nemţeşti. Le-a învăţat de la Ťpilăriţeleť şvăboaice, la piaţă. De aceea, şi pune p (ein pisseln; Putter Prott) unde ar fi nevoie de b. ŤDe acum încolo, te las pe tine să dai informaţiiť, îi spun.

De cum ajung Ťacasăť şi mă duc după pâine, pe o pantă asupra existenţei căreia se poate discuta, iar! Măi, să fii!...:

Aseară, am făcut economie de medicament. Şi mă simt ca dracu, ca să zic aşa. Urc pante şi în dormitor.

Zeci, sute de scrisori despre cărţile mele şi iar cărţile mele. Mă întreb cum m-aş fi comportat ca mare scriitor şi dacă, în condiţiile astea, aş mai vrea să fi fost mare scriitor.

Uitam! Ieri, la şi de la MUDAM, urcând şi coborând, aproape foarte bine. Nasul jos!

Plouă, de plus belle. Maxone a trebuit să-i telefoneze lui Yves, să-l ducă la şcoală cu maşina. Era în ziua lui liberă bietul om.

Deşi nu prea ne interesează ştirile franţuzeşti, ne uităm la jurnal numai pentru Claire Chazal. Probabil se apropie de 60 de ani. Câtă frumuseţe, ce linişte în ea, ce stil! N-o poţi concura nici cu tinereţea. De altfel, alternează cu o tânără care îi seamănă oarecum. Probabil, şefii îşi închipuie că au găsit o înlocuitoare. Sosie nefericită, ţi-e şi jenă să te uiţi la ea.

Zilele trecute, ajungând la cimitir Ťaproapeť muribund, mi-am spus: nu-i nimic, dacă mă găsesc aici, nu trebuie să mă mai deplaseze. Era o glumă proastă şi, mai ales, fantezistă. Nu-i de nasul nostru un cimitir ca ăsta, 4 stele. La Bellu cu noi!