Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Rabindranath Tagore Licurici de Adelina Patrichi


În anul 1913, India lua lumea literară prin surprindere, aducând pentru prima oară prestigiosul Nobel în Asia, după ce premiul păruse că va rămâne pentru mult timp cantonat în portul lumii bune a literelor europene. Furtuna care a așezat astfel India și literatura asiatică pe harta lumii literare la începutul secolului trecut a fost trezită de acest personaj fabulos: poet, romancier, dramaturg, filozof, pictor, compozitor, eseist, profesor, ecologist, formator de opinii, fondator de școală, promotor al dansului, cântăreț, creator de manuale, autorul imnurilor naționale ale Indiei și Bangladeshului, un om mai mare decât vremurile și, indiscutabil, cel mai cunoscut autor indian din toate timpurile.
A fost penultimul dintre cei cincisprezece copii ai unei familii de aristocrați. Tatăl său, Maharishi („Marele Înțelept“), era un mare iubitor de artă. Bunicul, supranumit „Prințul“, afacerist de succes, patron al artelor, filantrop și neguțător de zahăr și indigo, a fost primul bancher bengalez.
Rabindranath a excelat în tot ce a făcut. Pentru a salva copiii Indiei de metodologia strictă a educației formale, a înființat vestita școală de la Shantiniketan, după modelul școlii vedice în sihăstrie, unde copiii învățau în strânsă comuniune cu natura din jur, și apoi Universitatea Visva Bharati, tot la Shantiniketan. A căpătat statut de zeu. A fost aclamat în fiecare țară și oraș prin care a trecut, umplând străzile și piețele cu adoratori, oprind circulația, din Germania până în România, din America până în Japonia, aidoma unui star rock al zilelor noastre. Occidentalii se înghesuiau în gări doar ca să îi atingă poala robei. Era întâmpinat regește, de oficiali de cel mai înalt rang, capete încoronate, jurnaliști, oameni de litere, cu salve de tun și fanfare. Presa lumii l-a primit peste tot cu elogii, numindu-l sfânt, fachir sau profet. A captivat însemnate auditorii și a fost alinarea răniților pe front.
S-a stins din viață în 1941, lăsând în urmă o operă uriașă. Publicăm, în acest număr, fragmente din volumul Licurici, în curs de apariție la Editura Taj.

De ce apar stelele în noapte? De ce avem un cer deasupra? Unde ne ducem? De ce iubim? Ce e credința? Până astăzi necunoscută în limba română sub formă de volum, această carte de poezii scurte cu valoare de aforism, adevărate lecții de viață sau numai reflecții despre dumnezeire, natură, om, cuprinde multe dintre dedicațiile în versuri pe care autorul le-a scris în China și Japonia, pe evantaie sau mătăsuri, cititorilor și admiratorilor săi, dedicații considerate adesea ca inspirate de poemele haiku, pe care Tagore le-a admirat nespus. Câteva dintre poemele scurte din volum au ajuns în România printr-o întâmplare stranie, neelucidată până astăzi... Poezioarele respective au fost până acum considerate de presa românească o singură poezie inedită dintr-un mesaj trimis României de Amiya C. Chakravarty, secretarul literar al lui Tagore, din partea poetului. După ce, împreună cu mine, a identificat sursa acestor mici poezii ca fiind manuscrisul volumului Licurici, indianistul Liviu Bordaș scrie pe larg în cuvântul înainte despre această poveste uitată, care face ca, dincolo de valoarea lor literară și filozofică, Licuricii lui Tagore să prezinte un interes cu totul ieșit din
comun pentru cititorul român.


1
Sunt ale mele vise licurici,
Vii nestemate sclipind în întuneric,
Alese din lumină boabe mici,
În amorţite nopţi zburând himeric.

2
Sunt stihuri scurte, mâzgălite,
Şoapte de necunoscute flori
La margine de drum uitate
De ochi privind nepăsători.

3
Ce-i visul? Clădit de zburătoare în firide
Din ale somnului întunecate grote,
E doar un cuib din rămăşiţele uitate
Şi azvârlite-n colb de caravana zilei.

4
Primăvara risipeşte
Petalele ce n-au un mai târziu,
În jocul clipei ea uitând
Că ele-ascund un rod ce-i viu.

5
Cătuşe rupe bucuria, trezită
Din al pământului somn.
Erupe-n dans în frunzele vii.
Aripi de o zi ce-n veci nu adorm.

6
Opere însemnate ce eterne-mi păreau
De mult sunt epave duse la fund.
Dar înoată şi-acum pe timpul-ocean
Vorbele-mi spuse cu uşurinţă de fulg.

7
Moliile din beciul minţii
Fac aripi translucide
Şi-n zbor de bun rămas
Se duc spre soare-apune.

8
Un fluture nu ţine şirul lunilor.
El numără doar clipe.
Şi totuşi tot timpul lumii
Îl are el pe aripe.

9
Călare pe surprize-naripate
Gândurile-mi pleacă-n zbor.
Duc hohotul de râs în spate.

10 Priveşte-ndrăgostit copacul
La frumoasa-i aşternută umbră.
Deşi e-n veci a lui, întreagă,
În braţe nu poate să o strângă.

11
Iubirea mea te prinde-n chingă de lumină
Voind a mi te-nchide nu-n zid,
Ci-n libertate, cu fire translucide.

12
Noaptea, un hău fără fund,
Fără de mal ocean întunecat.
Ziua, plutind uşor înspre larg,
Din spumă, clăbuc viu colorat.

34
Iată Copilul Dumnezeu cum râde
Înconjurat de jucării celeste:
Nori vagabonzi, umbre din nopţi,
Lumini trecute fără veste.

35
Şopti un vânticel spre lotus o-ntrebare:
„Care ţi-e taina, floare?”
„Taina sunt chiar eu”, mărturisi cel întrebat.
„De mi-o răpeşti, dispar şi sunt uitat.”

36
Libertatea locuieşte-n furtună;
Robia, în trunchiul de glie legat.
Vântul le-aduce-mpreună
La bal de copac, în ram clătinat.

98
Iubirea mea pluteşte în derivă
Dusă de vânt departe.
Cămin nu-i pentru ea
Cuibul din care a zburat
Vechea iubire-n moarte.

99
Flacăra durerii face pod de lumină,
Arc peste suflet, prin mâl şi prin tină.

100
Muntele piere, Iarba rămâne undeva.
De multe ori murind În lume se va-napoia.

123
Umbra nopţii, ca durerea – fără voce, mută.
Umbra dimineţii, precum pacea – doar tăcută.

124
Trufia-şi scrijeleşte
Încruntarea-n stâncă.
Iubirea se lasă în flori
Şi învinsă cântă.

126
Muntele visează-n cer
Nor uşor să fie,
Liber şi pribeag
Întru veşnicie.

127
Cerneala vărsată
Ca să o ascundă bine
Au scris cuvântul zi
Cu nopţile pline.

125
Pensula supusă pictează
Doar un adevăr ciuntit,
Să-ncapă pe-ngustul şevalet
Ce trebuie slujit.

126
Muntele visează-n cer
Nor uşor să fie,
Liber şi pribeag
Întru veşnicie.

127
Cerneala vărsată
Ca să o ascundă bine
Au scris cuvântul zi
Cu nopţile pline.

166 De ce-i atâta cer deasupra?
Ca loc destul să fie
Pentru pământ să-şi facă
Din vise-mpărăţie.

167
Luna în creştere zâmbeşte cu-ndoială
Când află că-i numai un crâmpei
Din perfecţiunea-ntreagă.

205
Forma lutul şi-a ales,
Ritmul s-a ascuns în forţă,
Fiinţa vrut-a înţeles.










Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara