Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
radu niculescu – un eminent cercetător al poeziei populare româneşti de Ion Taloş

Radu Niculescu a încetat din viaţă la 9 decembrie 1987, cu mai puţin de o lună înainte de a fi împlinit vârsta de 50 de ani! Venise pe lume la 1 ianuarie 1938, în Bucureşti, ca fiu al lui Nicolae şi Elisabeta Niculescu, născută Luca. Nicolae era originar din Tulcea, iar părinţii Elisabetei erau ardeleni, stabiliţi cu puţin înainte de 1900, în capitala României.

Familia Luca dorea fierbinte Unirea Tansilvaniei cu România. Atât de fierbinte, încât, la intrarea României în Primul Război Mondial (1916), Iosif Luca, scutit de armată, deoarece avea şase copii, întâlnindu-se cu un prieten evreu, speriat că fusese chemat sub arme, a decis spontan să se înroleze în locul acestuia. S-a prezentat la unitatea prietenului său şi a cerut să fie luat în locul lui. Cererea i-a fost acceptată, iar Luca a participat la războiul de întregire a ţării, jertfindu-şi viaţa.

Nicolae Niculescu a studiat câţiva ani matematica şi a devenit funcţionar de carieră, iar Elisabeta Luca a urmat literele, unde a fost colegă şi prietenă cu G. Călinescu2, dar n-a profesat. Radu Niculescu a mers pe urmele mamei sale, urmând cursurile Secţiei Franceză a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti (1954-1959), şi a devenit unul dintre elevii preferaţi ai reputaţilor profesori T. Vianu, Al. Rosetti şi N.N. Condeescu. A dobândit o excelentă pregătire filologică şi un larg orizont cultural: pe lângă literatura franceză, l-au interesat filozofia, mitologia, lingvistica (structuralismul), logica (semiotica). A fost totodată un adevărat poliglot, stăpânind şapte limbi, lucru rar în generaţia lui.

Avea calităţi de cercetător, dovadă teza lui de licenţă despre Eseul 10 din cartea a treia a Eseurilor lui Michel de Montaigne, teză publicată în anul următor absolvirii, în „Revista de Filologie Romanică şi Germanică“ IV, 1960, nr. 1, p. 37-47. Elaborarea ei i-a prilejuit cunoaşterea felului în care s-a raportat Montaigne la cultura populară europeană şi chiar extraeuropeană (brazilienii aflaţi la curtea lui Carol al IX-lea). După încadrarea lui la Institutul de Folclor (1960), Radu Niculescu a urmat neuitatele cursuri ţinute de Ovidiu Bîrlea pentru tinerii cercetători din Institut, devenind, cu timpul, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai folcloristicii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

A făcut parte din echipa de cercetători care investiga, în anii ’60 ai secolului trecut, folclorul din zona Năsăudului şi a realizat câteva studii remarcabile, unele publicate pentru prima oară în ediţia menţionată (v. nota 1). Pe de altă parte, Radu Niculescu a reuşit în numai câţiva ani să cunoască şi să se facă cunoscut în cercetarea culturii populare din Franţa, Germania, URSS, Italia, devenind omul în care se puneau speranţele acestei discipline din România.

Un scurt stagiu de cercetare la Laboratoire d’anthropologie sociale du Collège de France et du L’École pratique des haute études (1967) l-a pus în contact cu celebrităţile franceze în domeniu. Din Paris îmi scria: „sînt literalmente năucit de imensitatea lucrului de făcut – din nenorocire pentru mine, polimorf şi multifrontal“; „sînt nevoit a duce viaţă de benedictin, rupt de tot ce e mundan, întru muncă de cabinet“, şi continuă: Parisul „rămâne totuşi un oraş cu mari frumuseţi şi – mai mult poate decât altceva – cu o tensiune intelectuală specifică (bănuiesc), cu un anume timbru al atmosferei care fascinează“. Despre Laboratoire îmi scria: „face o treabă plină de interes, chiar dacă numai parţial contingentă cu preocupările mele, iar Lévi-Strauss este o personalitate impunătoare. Om fermecător şi sensibilitate de artist“. A învăţat multe de la el şi de la colaboratorii lui şi a început elaborarea unei teze de doctorat referitoare la structura baladei populare româneşti.

Semnele bolii care l-a răpus au apărut atât de devreme, încât multe dintre importantele lui proiecte n-au putut fi realizate. Dar nu dimensiunile operei lui, prea puţin cunoscută – a se vedea volumul Folclorul – Sens – Valoare, editat de Viorica Nişcov, 1991 –, ci valenţele deosebite ale ei îi conferă un loc fruntaş în folcloristica vremii sale. A fost preocupat de aproape toate domeniile culturii populare, de la folclorul literar, până la cultura materială şi la folclorul coregrafic (p. 77- 101, 167-185). A demonstrat necesitatea aplicării metodei structurale şi a celei semiotice la cercetarea diverselor compartimente ale culturii populare şi a pledat pentru cercetarea interdisciplinară. A abordat tema relaţiilor dintre istorie şi cultura populară, aceasta din urmă fiind considerată de el un participant activ „la constituirea Istoriei. Ea este Istorie (socială, economică, religioasă), segment de Istorie şi anume, unul ireductibil.“ Cultura populară „determină Istoria ca factor şi rezultă din Istorie ca efect“.

Studiile lui Radu Niculescu din domeniul epicii populare versificate se numără, de asemenea, printre cele mai importante realizări ale folcloristicii noastre din a doua jumătate a secolului trecut. Memorabil este cel despre Ovid Densusianu şi actualitatea exegezei Mioriţei (1973), în care analizează, ca nimeni altul, lucrarea Viaţa păstorească în poezia noastră populară a marelui filolog. El scoate în evidenţă atât slăbiciunile, cât şi elementele perene ale operei lui Densusianu. Astfel – susţine Niculescu – Densusianu greşeşte când vrea să impună o ipoteză unică privitoare la originea unui material vast şi contradictoriu – Mioriţa nu poate fi redusă la transhumanţă –, iar geneza ei nu poate fi explicată exclusiv pe baza metodei filologice. Mioriţa trebuie privită ca „elaborat poetic“. Niculescu cercetează Mioriţacolindă, neglijată de Densusianu şi pune în valoare „claritatea, transparenţa şi ordonarea logică“ a ei. El apreciază că Mioriţa este un mit, „care încearcă să rezolve una din dificultăţile fundamentale ale spiritului: a concepe moartea (stare infinită, continuă, unică) privind-o totuşi – inevitabil – din unghiul vieţii (stare presupunând un şir de acte finite, discontinue, recurente).“ „Mioriţa este o tragedie a «străinului»“, „o dureroasă laudă a vieţii şi lucrărilor ei“, iar prin ceea ce „explică“, ea „se străduie să facă suportabilă – şi raţională – moartea ca idee trăită.“

Spuneam că Radu Niculescu şi-a propus să realizeze o lucrare despre structura baladei populare româneşti. Ea n-a fost realizată, dar ne-au rămas câteva studii, care ar putea fi considerate lucrări premergătoare, poate chiar fragmente ale celei pe care şi-a propus-o. Poate că cel mai apropiat de acest deziderat este studiul Model şi sens în balada populară românească (Educaţie şi limbaj. Bucureşti 1972, pp. 149-159; în volumul din 1991, pp. 279-290), în care se ocupă de balada familială (88 de tipuri), stabilind semnificaţiile simbolice şi asimbolice incluse în Cântecul metamorfozelor, în Blestemul mândrei, în Inelul şi năframa etc. El stabileşte trei modele: modelul structurii logico-semanice, modelul fonologic al enunţurilor, şi modelul performanţei (al execuţiei enunţului: cântat, strigat, dansat). Concluzia lui este că balada noastră familială – poate întreaga noastră baladă – este „o fenomenologie a catastrofei“.

Studii excelente a dedicat Niculescu altor trei balade. În Constante în structura cântecului epico-liric din Transilvania, Crişana şi Maramureş: «Cântecul lui Vălean» (Poetică şi stilistică. Bucureşti, 1966, pp. 116–164; în volumul din 1991, pp. 230–278) identifică motivele menţinute în structura textului timp de trei sferturi de veac. El se opreşte asupra câmpului semantic al fiecărui episod şi conchide că elementul stabilităţii e substantivul, pe când adjectivul şi adverbul sunt purtătorii ei. Constată, de asemenea, că epicul domină, în dauna psihologicului, textul devenind „o laudă, prin probă contrarie, a temperanţei“.

O preocupare de lungă durată a constituit pentru Radu Niculescu figura haiducului Pintea, caracterizat ca „erou de epos al părţilor de miază- noapte – un Achile pur, grav, naiv, dar inflexibil al conştiinţei populare româneşti“. Partea istorică a monografiei se bazează cu deosebire pe documente arhivistice referitoare la Pintea, cea de a doua tratează documentele folclorice, adică variantele baladei, atestate începând din 1859 (At. M. Marienescu) până în anii ’60 ai secolului trecut. Una dintre cele mai interesante constatări ale lui Niculescu este că ceea ce pare „fabulaţie legendară“ reproduce aidoma adevărul istoric, inclus în câteva episoade ale baladei: de ex. motivul „părul“ („chica“) lui Pintea, expus(ă) pe poarta cetăţii Baia Mare nu e, cum s-ar putea crede, o invenţie poetică, ci reproducerea directă a codului penal feudal, care prevedea ca părţi ale corpului celor condamnaţi la moarte pentru „tulburarea ordinii publice“ să fie expuse în locurile cele mai frecventate, pentru a îngrozi pe oricine care ar intenţiona să săvârşească fapte similare. Această imagine apropie balada lui Pintea de legendele referitoare la Horea şi Cloşca, ale căror capete au fost expuse în crucile drumurilor, tot pentru a-i înfricoşa pe trecători.

O şi mai evidentă asemănare între balada lui Pintea şi legendele despre Horea poate fi văzută în figura trădătorului, care urma să fie răsplătit cu atâta aur sau argint cât cântăreşte el sau cel trădat. Până la studiul lui Niculescu se punea întrebarea „dacă există vreun alt subiect în literatura noastră populară în care să se îngemăneze până într-atât realitatea cu ficţiunea, faptul concret istoric cu efectul său cultural, ca în acela al Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan“ (Izvoarele Răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. V, 2007, p. 22).

Monografia lui Radu Niculescu oferă aşadar posibilitatea de a stabili două repere ale luptei românilor transilvăneni împotriva împilării, unul în partea de nord şi est (cu deosebire în Maramureş şi Năsăud), celălalt în vest şi sud-vest (Munţii Apuseni). Sunt două mari arii ale culturii populare româneşti, producătoare de opere literare remarcabile: balade şi legende de circulaţie orală, martori ai istoriei românilor transilvăneni.

Ultima monografie a lui Radu Niculescu e dedicată baladei-colindă Colo sus pe munte verde, cunoscută şi sub denumirea Fratele şi sora la oi. Acest text are, în unele locuri, funcţie de cântec epic, în altele, de colindă, şi e cunoscut, în principal, pe cei doi versanţi ai Carpaţilor Orientali, adică în Bucovina şi în nord-estul Ardealului. După cercetările lui O. Bîrlea (cf. Folclorul şi unele probleme ale dezvoltării poporului român. În: „Studii de etnologie“, I., 2016, pp. 183-192), aceasta e cea mai lată zonă montană, unde românii s-au putut refugia din faţa năvălitorilor, devenind „un popor prin excelenţă de munteni“. Prin însăşi aria de circulaţie a acestui text, folclorul nostru îmbogăţeşte argumentaţia lingviştilor cu privire la continuitatea poporului român în nordul Dunării.

Privită în ansamblul folcloristicii noastre din a doua jumătate a secolului al XX-lea, opera lui Radu Niculescu se situează între acelea ale lui Ovidiu Bîrlea şi Mihai Pop. De primul îl apropie temele abordate: Mioriţa-colindă, relaţia dintre folclor şi istorie, coregrafia; de al doilea, aplicarea metodei structuraliste în cercetarea folclorului. Se distanţează însă de amândoi prin pledoaria pentru cercetarea interdisciplinară, cu un pronunţat accent pe semiotică, şi prin cultivarea unui limbaj modern de specialitate, suplu şi elegant.

Ion Taloş

________

1 A se vedea: Radu Niculescu: Colo sus pe munte verde. Studii de folclor. Ediţie îngrijită de Viorica Nişcov. Studiu introductiv de Ion Taloş. Bucureşti: Editura Tracus Arte 2017.
2 Nicolae Mecu: O idilă giocosa. În: România literară nr. 48, din 28 noiembrie 2013, descrie pe larg şi documentează relaţia dintre G. Călinescu şi surorile Elisabeta (Zizi) şi Viky Luca în corespondenţa din anii 1924/1925, când viitorul mare critic şi istoric literar se afla la Roma, la studii, pentru doi ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara