Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Raymond Federman "Sînt un seducător" de Marius Chivu


Povestea acestui interviu e lungă. Lungă de mai bine de doi ani.

L-am cunoscut pe Raymond Federman în septembrie 2002, la Neptun, în timpul primei ediţii a Zilelor şi Nopţilor de Literatură. Eram cam stingher pe acolo, dar foarte dornic să stea de vorbă, iar într-o noapte l-am rugat să vină cu noi departe de lumea dezlănţuită a lecturilor de poezie şi a conversaţiilor literare, ca să facem un interviu. Am vorbit aproape numai în franceză, iar discuţia s-a înregistrat o parte pe un reportofon, o parte pe un altul. O altă conversaţie am înregistrat-o eu (I.P.) în autocarul Uniunii Scriitorilor, pe drumul de întoarcere de la mare. Din aceste două întîlniri (o bucată din discuţia nocturnă de la Neptun s-a pierdut prin meandrele Institutului Francez - caseta împrumutată lor s-a întors sub forma unei înregistrări de muzică) care se întretaie a luat naştere acest interviu.



- V-a fost greu să-ncepeţi să publicaţi în America?

- Dacă eşti publicat nu înseamnă că te şi citeşte cineva. Cînd am început eu să scriu, era o perioadă bună pentru scriitorii debutanţi, o perioadă a experimentelor în care editurile vînau nume noi, încercări noi. Iar eu trecusem prin travaliul unui doctorat Beckett, Beckett pe care-l iubesc, pe care l-am cunoscut foarte bine şi la care mă raportez de fiecare dată cînd scriu ceva.

- Aici lucrurile sînt complicate pentru tinerii scriitori. Editurile îi acceptă greu şi nici nu există o piaţă de carte viabilă care să-i facă măcar cunoscuţi, dacă nu bogaţi.

- Nici în America lucrurile nu stau altfel. Sînt librării cît un supermarket în care găseşti şi vreo două cărţi de Federman, dar tocmai a ieşit din tipar ultima carte a lui Stephen King, iar cărţile lui Federman sînt împinse mai în spate. Şi dacă nu se vînd în ritmul cărţilor lui King, în cîteva zile sînt returnate editorului: "Am avut Federman, dar nu mai avem."

- Înseamnă că nu vă place Stephen King?

- A, nu!!! Ştiţi ce se-ntîmplă? Editorul îi dă dinainte trei milioane de dolari pentru un nou roman. Şi de ce numai lui? Să se împartă, să zicem, două milioane de dolari la şase tineri autori care oricum scriu mai bine, iar cu restul de bani să li se facă reclamă. Ar fi o nebunie! Dar să nu credeţi că am eu o problemă personală cu King. Eu pot să public oricum, iar în Europa aceste "ficţiuni colective" se vînd bine.

- De ce credeţi?

- Sînt un seducător. Am scris odată un text despre puterea de seducţie a scriiturii. Limbajul e un afrodiziac extrem de puternic. Nu ştiu dacă nu greşesc, dar am făcut odată o socoteală, şi-am descoperit că din zece oameni care-mi scriu, şapte sînt femei şi doar trei bărbaţi. Cumva, cărţile mele au puterea de a cuceri. L-ai citit pe Federman?

- Da.

- Şi eşti de acord?

- Da.

- Dar să ştii că nu e şarm. Îţi spun eu ce e, pentru că nu trebuie să înţelegi greşit. Cînd citeşti o carte, un roman de Federman, auzi o voce; cînd citeşti alte cărţi, silabiseşti cuvinte şi nu auzi nimic. Cuvintele lui Federman vorbesc, iar tu le auzi, şi astfel îl auzi pe el. Mulţi oameni îmi spun, mai ales cînd fac o lectură: "E ca şi cum v-aş fi auzit." Te-ntîlneşti cu cineva, vorbeşti, toată lumea vorbeşte în jurul tău, dar nimeni nu ascultă. Nu vor să asculte. Ei bine, eu ştiu că am talentul de a forţa oamenii să mă asculte. De ce? Dacă citeşti toate romanele pe care le-am scris, vezi că toate au o structură de dialog; Federman are nevoie de un interlocutor. Vezi tu, cînd eram copil, am fost rupt de ceilalţi, izolat în tăcere. Mi-a luat 10 ani să-mi găsesc vocabularul (în engleză), să pot întreba "unde e toaleta?". Mi-a luat 10 ani să-ncep să scriu, şi a trebuit să mă reinventez. Avem într-adevăr franceza, dar franceza era o limbă între paranteze, pentru mine. Am scris în franceză mult mai tîrziu, mai ales că trăind printre oameni care nu ştiau limba asta, era redus la muţenie. Iar în momentul cînd am început să scriu, am realizat că a scrie înseamnă pentru mine şi a vorbi. De a vorbi celuilalt - ţie îţi vorbesc cînd mă citeşti. Am scris undeva că forţa lui Federman stă în faptul că nu se înţelege pe sine însuşi şi nici nu va fi vreodată înţeles, şi are nevoie de celălalt, cititorul, ca să se facă auzit. Următoarea întrebare!

- Cum aţi ajuns la inventarea critificţiunii?

- Ideea de gen, de împărţire a literaturii în genuri literare, e una burgheză. O piesă de Shakespeare e poezie, teatru, istorie, desfide orice clasificare. De aceea, cînd m-am apucat de scris romane, am făcut în aşa fel, încît în orice moment al oricărui roman există poeme, critică, reflecţii filozofice; romanele mele sînt un amestec care demolează ideea genurilor. Prima mea carte avea de altfel un subtitlu - a real fictitious discourse. Editorul a pus pe copertă roman. Toate cărţile mele au subtitluri, pentru că eu nu scriu romane, scriu altceva. În fiecare moment inventez un gen. Iar cînd am observat că ceea ce fac eu e un melanj de de toate, de la proză la critică, i-am inventat şi un nume: critificţiunea, ficţiunea care-şi cuprinde propria critică.

- Ce înseamnă playgiarism?

- Am descoperit, citind, şi mai ales citind Beckett (mi-am dat doctoratul cu Beckett), că într-un roman ca Murphy există citate, pasaje întregi din Biblie, din texte de teologie, de filozofie, şi că a scrie e de fapt a face un colaj. Şi mi-am dat seama că la fel se întîmplă şi-n pictură, şi-n muzică. Asculţi o simfonie de Mahler şi descoperi sonorităţi din Beethoven. Nu există de fapt originalitate. Vezi un tablou celebru de Picasso, Domnişoarele din Avignon, de pildă, şi recunoşti o lume întreagă de pictori. E la fel în literatură. Ideea de originalitate e o altă prostie. Textul original e cel originar, care de altfel n-a fost niciodată scris, iar noi nu facem decît să copiem.

- Cum arată cititorul lui Raymond Federman?

- Cititorul perfect, cel care stă tot timpul pe umărul scriitorului cînd lucrează şi căruia îi spune mereu: "A, nu, nu e bine deloc!" sau "Da, asta e, excelent!".

- Un fel de înger?

- Da, poate un înger. Am norocul de a avea o prietenă care citeşte absolut tot ce scriu, e exact cititorul în care poţi avea încredere totală. Să vă dau un exemplu: scriam "Zîmbete în Washington Square", un roman de dragoste destul de popular printre altele şi pentru că a cîştigat un premiu literar în America, scrisesem o parte din el şi i-am trimis cîteva pagini. Iar ea mi-a spus: "E un roman bun, ar putea merge în mai multe direcţii; scenele de dragoste sînt fantastice, nebunie curată, e un roman-sonată." Mi-am dat seama că reuşisem, înţelesese exact ce făceam. Am avut deci o mare şansă de a avea o astfel de cititoare personală.

- Cum e Raymomd Federman atunci cînd nu e scriitor? Ce faceţi cînd nu scrieţi? Vă place televiziunea?

- Televiziunea a intrat în cultura noastră şi nimeni n-o mai poate ignora. Nu poţi spune că nu te interesează, că n-ai contact cu ea etc. Mă uit însă mai mult la ştiri, chiar dacă ştiu că sînt manipulat. Îmi plac şi filmele, nu poţi să trăieşti în America şi să nu-ţi placă filmele! Am văzut acum cîteva zile "Ganghi", un film interesant, îmi plac şi filmele mai vechi, western-urile...

- Filmul european?

- Nu ştiu nimic despre filmul european de acum, am rămas la Godard, dar cinema-ul, în general, e foarte important pentru mine. Ca şi jazz-ul.

- E adevărat că sînteţi şi muzician?

- Nu tocmai muzician, dar cînt la saxofon. Al treilea lucru care îmi place foarte mult e pictura, mai ales cea modernă, abstractă, expresionismul. A, la televizor mă uit şi la emisiuni sportive! Sînt pasionat de sport: fotbal american, hochei, golf.

- Nu şi de fotbalul european?

- Am văzut Campionatul Mondial din 1994, dar... (rîde, strîmbă din nas).

- Cîntaţi des la saxofon?

- Am un saxofon cu care cînt chiar la colocvii sau simpozioane, dar cel mai des în cabinetul meu de lucru. Improvizez ceva şi în zece minute mă liniştesc.

- Scrieţi şi poezie, aţi şi publicat.

- Da, scriu şi poezie şi am publicat enorm. Am publicat patru volume de poezie şi niciunul din America: trei în Franţa şi unul în Germania. În America sînt recunoscut doar ca romancier şi eseist, nu şi ca poet, pe cînd în Europa lumea nu face astfel de distincţii.

- Aveţi un vers pe care să-l iubiţi?

- A, e uşor! "Now can zou tell/ the Dancer from the Dance?". William Butler Yeats.

- Poetul dvs. preferat?

- Rimbaud. Dar şi Baudelaire, iar dintre americani Yeats e foarte important pentru mine, apoi Wallace Stevens şi John Ashbury, un poet contemporan foarte bun şi destul de dificil. L-am şi tradus în franceză. În tinereţe îmi plăcea e.e. cummings. Aveam o prietenă la Boston, fuseserăm colegi de facultate, şi i-am făcut o vizită odată, ocazie cu care l-am cunoscut pe cummings.Avea un garaj plin cu automobile vechi din anii '30, ne-a vorbit despre ele, am luat ceaiul împreună şi-am discutat banalităţi. La un moment dat, remarcînd accentul meu, mi-a spus: "Eşti francez! Vreau să-ţi dau o carte." Era un roman de Geroges Simenon. N-am prea înţeles.

- Care credeţi că e marea dvs. slăbiciune?

- Cea mai mare slăbiciune? Sexul (rîde). A, nu, ăsta ar fi un punct forte. Bună întrebare. Cea mai mare slăbiciune? Îndoiala, îndoiala că nu sînt un scriitor adevărat. E un sentiment pe care cred că-l au toţi scriitorii. De-aia am nevoie de cititori - ca să-mi confirme mereu faptul că sînt scriitor. Îndoiala, da!

Minunatul Samuel Beckett, la 77 de ani - eram la el în apartament - tocmai terminase un text şi mi l-a arătat. Era superb, dar spunea: "Încă nu." Încă nu?!? Dar era perfect! Ceea ce căuta el era mai mult decît perfecţiunea.

- Aveţi un mic secret pe care-l puteţi mărturisi?

- Fumez marijuana. Voi aţi încercat? Mă gîndeam să facem rost şi să tragem un fum împreună... Ştiţi, îmi amintesc primul meu joint. Eram la Paris cu un bun prieten...

- Samuel...

- (rîde) Sau nu, eram la Berkeley prin anii '60, iar el era un hippie adevărat.

- Trăim într-o lume plină de tabu-uri - sexul neprotejat, fumatul, drogurile, tentaţii mai ales ale tinerilor.

- E adevărat că SIDA e o boală îngrozitoare, tinerii chiar trebuie să aibă grijă, să se protejeze. Cu restul nu sînt de acord. Sexul a devenit pentru tineri un lucru foarte important de care începe să li se facă frică. Nu trebuie să fiţi înspăimîntaţi, doar isteţi!

- Cît de important e simţul umorului?

- N-aş fi supravieţuit dacă nu m-aş fi detaşat cumva de societate, de realitate. Voi cîţi ani aveţi? 24? Cînd eram de vîrsta voastră m-aş fi sinucis în fiecare zi. N-aveam nici o siguranţă, munceam ca ospătar într-o cafenea şi învăţam pentru facultate, pe care-am terminat-o tîrziu, la 26 de ani. N-aveam nici o direcţie, eram singur şi trist. Da, eram un tip trist! Apoi, pe la 32 de ani, m-am căsătorit, am divorţat, m-am recăsătorit la 40 de ani... Într-o zi m-am uitat în oglindă şi mi-am zis: "Nu sînt tocmai Iulius Cesar!" şi-atunci mi-a apărut primul zîmbet. Tot atunci m-am apucat de scris.

A trebuit să învăţ să rîd şi să scriu. Altfel m-aş fi sinucis ca Primo Levi, ca Paul Celan şi ca atîţia alţii.

- Credeţi în dragostea la prima vedere?

- E posibil. De soţia mea m-am îndrăgostit la prima vedere, trăim împreună de mai bine de 30 de ani, iar dragostea mea pentru ea a crescut în timpul ăsta. Uite, Stendhal...

- De l'amour...

- Aha, deci ştiţi. Există acolo o teorie a cristalizării. La început e dorinţa, apoi în două zile sau un an te trezeşti că iubeşti deja. Cam asta e cu dragostea.

- Dar în OZN-uri credeţi?

- Nu, în OZN-uri nu, dar cred că există viaţă dincolo de noi. De ce-am fi singuri în univers? E posibil însă şi ca universul însuşi să nu existe, iar lumea să fie doar pictată. Cred în misterul universului, dar nu în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată.

- Nu e trist?

- O să mă explic imediat. Tatăl meu era troţkist, comunist şi evreu, fără să meargă la sinagogă. N-am ştiut nimic, în copilărie, despre istoria evreilor. Cînd familia mea a fost deportată, am suferit enorm: eram copil şi rămăsesem singur. Într-o noapte, pe cînd aveam vreo 20 de ani, i-am zis lui Dumnezeu: "Dă-mi un semn! Dacă-mi dai un semn, o să cred în Tine!". Nu s-a întîmplat nimic şi-am hotărît că Beckett avea dreptate: "Cel care crede în Dumnezeu e cel care se simte singur.".

- Dar să ceri o dovadă nu e un semn de vanitate?

- Se prea poate. Numai că în acel moment am decis să mă descurc singur, chiar dacă treceam printr-o criză.

- Totuşi,în ceva tot trebuie să credeţi.

- Cred în umanitate, în fiinţa umană, în copaci...

- Şi nu vă îndoiţi niciodată?

- Nu. Iar să-i cer lui Dumnezeu nu ştiu ce, asta nu! Îmi pare rău dacă Dumnezeu e important pentru voi, românii. Uite, cei trei copii ai soţiei mele (din prima ei căsătorie) au fost manipulaţi de tatăl lor, dar fiica mea e atee ca şi mine. A te ruga e un lucru pe care nu-l înţeleg. Să te rogi pentru ce? Vouă v-a răspuns cineva cînd v-aţi rugat? Sau v-aţi răspuns singuri?

- Vă vedeţi un scriitor american sau unul european?

- Cum scriu şi-n franceză, şi-n engleză, sînt un scriitor tot timpul "deplasat". I'm a displaced person. Stau în America, dar sînt foarte european, îmi cultiv accentul, soţia mea e vieneză... Sînt un franco-american sau un americano-francez...

- Mai devreme ne-aţi întrebat despre Mircea Cărtărescu, căruia i-aţi citit Visul în franceză. Aţi vrea să-i transmiteţi ceva?

"- Mircea, te-am aşteptat aici, la Neptun, şi n-ai venit! E groaznic. Trebuia să-ţi povestesc viaţa mea, tu pe-a ta, aşa ca-n romanele celebre." I-am fost profesor lui Cărtărescu la un curs de tehnica scrisului, în Germania. Nu-i învăţam cum să scrie, ci cum să nu mai scrie aşa cum scriau. E o problemă de limbaj, de a da contra-reguli.

- Gilles Deleuze are un articol superb în care spune: "un scriitor se vinde în interiorul limbii sale". Avantajul meu e că am scris într-o limbă care nu era a mea. Ca Cioran, dar Cioran, care scria minunat în franceză, avea totuşi franceza lui, "franceza lui Cioran".

- Haideţi să facem, la sfîrşit, un joc: noi vă dăm un vers, iar dvs., în replică, un altul. Al nostru e din Villiers de l'Isle-Adam: "C'est la femme qu'on aime/ ŕ cause de la nuit."

- "Que ferions-nous sans les femmes? Nous explorerions d'autres plis.". Beckett. (rîde)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara