Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---



Arme grăitoare
de Emilian Galaicu - Păun

Ca orice poeta faber (născut, totuşi, nu făcut), dublat însă de un poeta doctus (format, după moda optzecistă, „învechită” deja, în biblioteci), Emilian Galaicu-Păun îşi adună cărţile chiar din această viaţă: din lecturi şi – important – din propriile cărţi trăite. Un loc comun deja: poetul nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea. {i-o scrie, după ultimele dovezi, în ordine inversă: pornind de la apocrife, pe care, cu fiece ediţie, le esenţializează. Este reciclarea continuă, despre care Al. Cistelecan spunea că „se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea «întoarce» mereu aceeaşi substanţă, până când se obţine un lichid care ia foc de la sine”.
Esenţializarea se obţine (şi) prin procedeul „săpării în sine”, aşa cum îşi lucrează sculpturile Henry Moore: subţiindu-le pe dinăuntru. Poemul din centrul geometric al cărţii*, Figură în repaos, este emblematic în acest sens: „ş...ţ 16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele. / 17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs printre găurile din palme...” (că tot vorbim de esenţe, a se observa această scriitură în versete biblice). Aceeaşi imagine emblematică, în Autoportret cu ochelari de ceai: „fiinţă-n scădere, cum ai scutura / termometrul...”
Din poeme care-i constituie pâinea zilnică, printr-un angajament „de rubrică” la Vatra, iată s-a mai adunat de o carte, „copertată tradiţional” de două poeme antologice: carte nu ştié... şi vaca. Structural şi conceptual, este un volum de reciclaje, poetul prelucrând în acest reactor nuclear nu numai materie primă diversă, ci şi aplicând tehnologii în veşnică rotaţie.
Este, în general, imposibil să cuprinzi în angrenajul unui singur poem valenţele şi mecanismele „gradului zero al poeticităţii” în genul lui M. Ivănescu, pe care s-ar suprapune expresivitatea densă a lui Ion Mureşan ori fanteziile lui Gellu Naum, toate finisate (pe deasupra!) de peniţa ascuţită bine a lui Foarţă... Dar E.G-P. chiar scrie o poezie imposibilă şi (nici o contradicţie) absolut originală. Or, cam încoace bate şi o idee din postfaţa lui {erban Foarţă: „Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul din cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani...”
Tot mai exigente / mai subţiri cărţile poetului, iar, cu o lamă desenată pe copertă, Arme grăitoare, ultimul „raport literar” al lui E.G.P., are grosimea unei casete de lame de ras. Până la consistenţa unei singure lame mai este, dar tendinţa e vizibilă...

Mircea V. Ciobanu



Pădurea mătuşii Clematis
de Diana Adamek

Diana Adamek face figură aparte în scrisul contemporan, iar cea mai proaspătă carte a ei, Pădurea mătuşii Clematis, marchează, cred, un moment de cumpănă. Totul a început în 1995, cu Trupul neîndoielnic, eseuri despre limbajul viu. Din Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale (1997) reţin apropierea gesticulaţiei baroce de postmodernitate: aglomerarea ca nevoie de a stăpâni prin aducerea pe un spaţiu controlabil a cât mai multe obiecte-semn ale lumii „mari” pentru a încropi un sens lumii celei mici, sufocată de propria ştiinţă, hiperlivrescă şi dezîncântată. Prima probă clară de singurătate şi singularitate, în Pata-Tata. {ah (2004): „Un bazar pestriţ cu valuri de mătăsuri, brocarturi şi catifele, în care foiesc, împreună doar fericiţi, negustori şi hoţi.” Amestec baroc de arome şi vedenii, de forme ambigue şi preţioase, textele exaltă plăcerea lecturii până la transă. Vasco da Gama navighează (roman de curând tradus în portugheză) şi Melancolii portugheze (eseuri, 2007) rotunjesc portretul atipic, cu ceva din visceralitatea luxuriantă a lui Marcel Moreau, pe melodia în falduri ample à la Saramago (doi dintre autorii privilegiaţi de eseistă). Lectura ca luare în posesiune germinează în cuvinte de o năucitoare bogăţie a detaliilor. Atingerile de sens sunt senzuale şi rodesc de îndată. Critificţiune, poem critic, roman? Cornel Ungureanu are dreptate, prozatoarea e extraordinară, dar, „decuplată” fiind de modelele mileniului trei, şi-a câştigat o primejdioasă autonomie. Cu Pădurea…, se află la o răscruce. Cuvântul înainte promite o întâmplare cu tâlc tragic şi prelungiri. Lingura de argint uitată pe pardoseala sinagogii răvăşite şi marşul forţat al evreilor spre gară sub priviri rotunde de copii se rătăcesc în volbura frazelor evoluând a cappella. Construcţia e ambiţioasă şi migăloasă până la manieră. Virtuozitatea se închide în sine, toate valenţele sunt auto-saturate, frumuseţea e de melc răsucit, mecanismul metaforal, foarte elaborat, nu mai duce nicăieri anume, nu mai poartă sensurile, ele sunt toate acolo, în spaţiul aglomerat al broderiei textuale. Proza poate atinge, prin chiar desăvârşire, autismul. Cartea pare să nu mai aibă neapărat nevoie de cititor. Ce va urma?

Irina Petraş



Windermere. Dragoste la a doua vedere
de Anamaria Beligan

Stabilită în Australia, Anamaria Beligan îşi croieşte propriul drum, în divorţ oarecum demonstrativ, dar nu şi scandalos cu rădăcinile şi cu „marca”. Nu se amăgeşte şi nu face concesii „patriotice”: „Trăiesc în două lumi, în două culturi, în două limbi”. Subtitlul cărţii e interpretabil: remanieri, viaţa ca amânare, dar şi arta privirii aţintite. Romanul amănunţeşte decoruri, gesturi, întâmplări mărunte, sarea unei bune poveşti despre om. Privirea, regizorală, vede panoramic, îmbină secvenţe aparent disparate şi divergente şi lasă doza necesară de ambiguitate detaliilor mărunte, căci viaţa e „ceva între o stare de fapt şi o stare de spirit.” Prin vârstă, dar şi prin contextul în care s-a format, poate fi alăturată prozei optzeciste – vezi ironia detaliului şi pariul pe demontarea răbdurie a unor istorii umane. Însă eroii săi locuiesc pământul întreg cu o degajare cosmopolită a deplasării, inclusiv metaforale, de coloratură aproape exotică. Graţie nostalgiei, recurge la un trecut mai larg asumat. Umorul de bună calitate nu lipseşte, nici un plus de „dezmăţ” livresc, dar nu neapărat la „uşa domnului Caragiale” se aşază prozatoarea. Viaţa tihnită a copilei la conacul moldovenesc, de pildă, e reconstituită cu o artă a povestirii deprinsă din Sadoveanu, dar şi, în alte secvenţe, din H.Y. Stahl ori cu o directeţe tăioasă à la Papadat-Bengescu. Windermere nu e un roman de dragoste tradiţional. Personajele – lucide, inteligente, fine – ştiu că iubirea e un construct livresc şi socio-cultural şi că, uneori, poate deveni relaţie privilegiată între două singurătăţi. Capacitatea de a umple golurile prin recurs la fantasmă e cheia întregului roman. Fantasma Mamei are o realitate copleşitoare, dar şi remaniabilă. Tot aşa, Istoria e lăsată să-şi facă jocul şi nu e înscrisă pe lista priorităţilor fiinţei. Fie el şi „sub vremi”, omul are la îndemână fleacuri şi reminiscenţe ale zilelor şi nopţilor individuale, ele dau greutate şi farmec cărţii. {i tot ele fac adevărata Istorie. Dacă „în ziua de azi nimic nu mai e cum pare şi trăim într-o epocă de relativism extrem”, creşte preţul ficţiunii, al fantasmei, al cuvântului, căci ele sunt ceea ce par. Anamaria Beligan e o prozatoare a cărei evoluţie merită urmărită.

Irina Petraş



O socio-psihanaliză a realismului socialist
de Alice Popescu

Apariţia unei analize profesioniste a fenomenului comunist este o aşteptată gură de aer proaspăt. Odată cu volumul O socio-psihanaliză a realismului socialist, Alice Popescu oferă criticii româneşti – obişnuită să deplângă ororile regimului – o postură mai demnă. Argumentând cu o bibliografie serioasă, autoarea reuşeşte să decodeze lucid mecanismele doctrinei comuniste şi ale primei ei manifestări artistice, realismul socialist. Comprimă teorii ale autorităţilor gândirii: Freud, Jung, Machiavelli, Nietzsche, Platon, Marx şi Engels (aceştia doi aflaţi de cealaltă parte a cortinei), Gustave le Bon, Habermas, Marcuse ş.a., şi aplică lecţiile lor istoriei noastre. Dezvoltă raţionamente de psihanaliză, psihologia maselor, psihologie politică, sociologie, antropologie, etologie şi, fireşte, de literatură, care urmăresc mai întâi să informeze, apoi să convingă. Maniera abordării continuă direcţia trasată la noi de Vladimir Tismăneanu.
Autoarea îşi anunţă încă de la început, ca în tragediile antice, subiectul: „lucrarea de faţă îşi propune să întreprindă un studiu al formelor pe care le iau principiul randamentului şi reprimarea suplimentară în societatea totalitară comunistă, stabilindu-şi ca referinţă literatura realismului-socialist, cu precădere câteva dintre romanele şi piesele de teatru ale anilor ’50” {i, întocmai, ca în tragediile antice, tema este doar schela pe care se vor clădi dispute între sisteme de gândire, ca în cazul dezvoltării argumentelor şi contraargumentelor care descriu cât de corelate ideologic sunt comunismul şi creştinismul, cum tehnologia se substituie religiei sau cum Partidul ţine loc şi de Eros, şi de Thanatos. O socio-psihanaliză a realismului socialist vine cu răspunsuri documentate la întrebări precum: ce a fost realismul socialist şi, la o scară mai mare, comunismul în esenţa lui? Prin care mecanisme psihanalitice a reuşit doctrina comunistă să îşi creeze un asemenea magnetism?
Este adevărat că abundenţa bibliografică – fără îndoială, adec­vat folosită – reduce la tăcere în multe rânduri contribuţia cer­ce­tă­toa­rei. Putem parcurge adesea pagini întregi de citate şi de rezumate din cărţi temeinice, fără să auzim vocea autoarei de drept. Dar nu-i bai. Stilul, atunci când se face auzit, este plăcut şi fără pată.
Această nouă carte este o lecţie de analiză lucidă a comunismului, cum nu multe putem număra în ultimii douăzeci de ani.

Iulia IARCA