Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Zece studii literare
de Răzvan Voncu
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010, 298 p.

Sub titlul sobru, voit neutru, evoluează un spirit temeinic pregătit, plin de informaţii ranforsate bibliografic, despre care ai spune că e aproape pedant, dacă nu ar exista amprentarea distinctă, printr-o voce fermă, care impune prin siguranţă. Subiectele aşa-zicând clasicizate sunt abordate cu pasiunea comparării opiniilor de până acum, pentru ca epilogul studiului să conţină, mereu, o poziţie individualizantă, dar nu stridentă. Discutând, spre pildă, statutul literaturii vechi – care, la drept vorbind, nu are prea mulţi cunoscători –, cercetătorul observă că omul medieval e prea des trecut prin grila de sensibilităţi a ochilor noştri actuali, deprinşi la hiperspecializări; or, un text vechi, îndeobşte, nu are cum să respire în canonul pur estetic, pentru că valorile lui sunt integrative şi totalizante, cum era şi emitentul lui. De aceea, citim şi împărtăşim: „...pledez pentru o istorie deschisă [...] sau, în termeni mai preţioşi, pentru o ficţiune antropologică a omului ca fiinţă textuală, în epoca veche”: în speţă, se apără, şi nu doar aici, viziunea organicistă asupra culturii, în genere, adaptarea instrumentelor critice, trecând, metodologic, înaintea decretării obiectului studiului drept puţin relevant estetic.

Alte teme constituie, practic, portrete ale unor „cazuri”, instituţii sau oameni: Blajul şi celebrele sale şcoli primesc o reinterpretare din optica participării lor la modernitate, prin chiar iniţiativa episcopului Petru Pavel Aron de a înfiinţa focare de educaţie înainte de edictul lui Iosif al II-lea; mai aproape de noi, cronologic, steaua căzătoare Labiş beneficiază de o relectură care corectează, oportun, aruncarea sa în magma comunistoidă, din perspectiva reactivării modelului Eminescu. În altă parte, ni se propune să identificăm cauzele pentru care Nichita Stănescu s-a schimbat după 1970. Aspecte de tot sensibile ale contemporaneităţii, în legătură cu cezura consacrată de Revoluţie (nici cezura, nici Revoluţia nu dobândesc vreun sens „tare”), apar în rândurile dedicate relaţiei dintre scriitori şi politică. Cu ton urban şi repulsie vădită faţă de excesele de orice fel, fie ele magnificante sau litotizante, autorul e genul de critic pe mâinile căruia poţi să-ţi laşi o carte pentru interpretare. Sigur nu o va răstălmăci, şi nici nu o va deforma ideologic, pentru că îi place, vădit, echilibrul.

Gabriel Coşoveanu


Nu ştiu câte zile
de Stoian G. Bogdan
Bucureşti, Editura Trei, 2010

Poetul răsfăţat al anului 2009 a publicat o altă carte, de data aceasta un roman – Nu ştiu câte zile. Sau, aşa cum se autointitulează, un „superroman”. Volumul anterior al lui Stoian G. Bogdan, Chipurile a adunat, conştiincios, peste 40 de cronici favorabile, premiile literare care contează, pe scurt a devenit o carte cu succes la public tocmai datorită succesului la critică.

Cu acest background, aşadar cu suficientă încredere în sine, Stoian G. Bogdan lansează un roman pe umerii căruia apasă mari speranţe. Nu ştiu câte zile are o ţintă bine calculată de la bun început – publicul larg. Campania de promovare este foarte activă, astfel încât chiar şi omului simplu să îi fluture cel puţin o dată pe la urechi titlul cărţii şi descrierea „thriller românesc”. De data aceasta, strategia cu care se apropie de cititori este inversă: vizează întâi publicul, abia apoi consideraţia specialiştilor. Nu spun că e bine sau rău nici într-o situaţie, nici în cealaltă. În fond, valoarea unei cărţi în timp e dată de o serie întreagă de factori, care implică cititorii profesionişti, pe cei amatori, adaptarea la orizontul de aşteptare (sau, mai bine zis, educarea lui) ş.a.m.d. Romanul e structurat în aşa fel încât să intrige, să scandalizeze spiritele pudice, să facă valuri.

Ceva din autorul Chipurilor se mai întrevede şi aici. Însă cu un chip mult mai lumesc. Tema este de o liniaritate supărătoare pentru ochiul criticului, dar odihnitoare pentru cititorul zilelor noastre. Personajul principal, Narcis Ivan, este un tânăr din oraşul Comăneşti, judeţul Bacău, cu o adolescenţă traumatizată de asasinatul părinţilor lui. Are o preocupare
aproape nativă pentru seducţia tinerelor şi foarte tinerelor fete, iar
tehnicile folosite sunt un mixaj între replicile de la colţ de stradă,
versuri proprii sau citate, tupeu strident şi intuiţie de vânător.
Evoluţia lui forţează în mod vizibil legile verosimilului. Totul de
dragul efectului de senzaţional în numele căruia sacrifică multe dintre
calităţile pe care un text literar ar trebui să le aibă.

Ce îi doresc eu
romanului Nu ştiu câte zile este să atingă acel grad de popularitate pe
care îl visează. Cât despre viaţa lui în timp, am serioase rezerve.

Iulia Iarca


Poezii noi
de Mircea Dinescu
Bucureşti, Editura Fundaţiei
pentru Poezie, 2010, 107 p.

Foarte plăcut vederii, o veritabilă
carte-album este acest nou volum al lui Mircea Dinescu, la care
cititorii de altădată ai poetului nici nu mai sperau. O carte foarte
colorată, conţinând mai multe desene şi colaje (din seria Erotica Magna
de Dan Erceanu) decât poeme (24 la număr, acestea din urmă), în
consonanţă cu limbajul... colorat – să-i spunem – al autorului, la care
recurge nu numai în poemele erotice sau de genul cântec de lume, unde
i-ar fi locul, ci în aproape toate celelalte.

De reţinut de aici sunt
cele nouă- zece poeme care amintesc de marele poet din perioada Exil
pe-o boabă de piper – Moartea citeşte ziarul. Omul cu parapanta, Dreptul
la liberă circulaţie, Blestem ori Isus nu crede în magi se înscriu în
linia poemului social, larg cultivat de Dinescu în anii ’80 şi care l-a
făcut cunoscut ca poet protestatar, în special după interzicerea
ultimului volum antedecembrist, Moartea citeşte ziarul. Omul cu
parapanta, poate cel mai bun text din carte, reia, mutatis mutandis,
problema ridicată de Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov: „veneam şi
eu de sus şi el de sus/ când ne-am ciocnit, oho, ce tristă-i poanta/
căci el era uşor uimit, isus, / iar eu un biet tâmpit cu parapanta./ ci
l-au mustrat, căzut, ca pe-un sportiv/ ce-i descalificat prin
imprudenţă,/ o, parodie de tablou votiv:/ isus cărat cu targa la
urgenţă./ inspectori puhavi de-ai lui belzebut,/ agenţi de-asigurări de
azi pe mâine, au cercetat, au raportat, dar n-au văzut/ covrigul aurei
mâncat deun câine/ şi culmea, nici ziarele de prânz/ cu flerul lor
minor, de operetă,/ n-au sesizat decât că ieri un mânz/ s-a fost născut
cu ciocul de egretă/ şi că asemenea minuni desfid/ logica tristă-a unui
şef de ţară./ politică. istorie. partid./ isus e operat a doua oară”.

În
rest, găsim numeroase poeme erotic-decoltate, adesea pornografice de-a
dreptul (cei care au trecut pe la Portul Cultural Cetate vor recunoaşte
cu uşurinţă versurile cântate de Mambo Siria), destule, precum moby pencil
sau descântec de măgar bătrân, fără nici o valoare estetică. Se
distinge dintre acestea poemul femeile din secolul trecut. Pe celelalte,
mă refer la cele reuşite, dacă le-ai citi în altă parte, ai jura că
sunt scrise de Emil Brumaru (v. femeie tu, uşoară..., crăciun, marele
transplant).

Vestea bună e că suflul poetic al lui Mircea Dinescu e încă
suficient de puternic să producă poeme memorabile. Vestea proastă e că
libertatea de a folosi orice cuvinte nu e în mod necesar favorabilă
poeziei.

Luminiţa Corneanu


Ca picăturile de sînge pe linoleumul din
lift

de Maria Manolescu
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 200
p.

„O carte puternică” e primul lucru care-ţi vine în minte după ce
închizi cel de-al doilea roman al Mariei Manolescu – preferabil după ce
l-ai citit dintr-o singură suflare. Probabil cea mai puternică din cîte
am citit în acest de altfel bogat an editorial, cel puţin dintre
apariţiile româneşti. Spun „puternică” în sensul că te copleşeşte
aproape senzorial, e un şuvoi de cuvinte izbucnit aparent firesc, dar
foarte bine controlat, scris cu o ştiinţă a oralităţii despre care, dacă
n-ar fi prea facil, dat fiind succesul pieselor Mariei Manolescu, aş
spune că e dramatică.

Nu mai puţin dramatică este tema cărţii, şi nu mă
refer la sinuciderea tînărului artist Cristi Hristescu pe care mama sa,
florăreasă, încearcă din toate puterile să-l înţeleagă post mortem, ci la linia de separaţie aproape impermeabilă dintre artă şi publicul larg pe care o denunţă această neînţelegere, după toate aparenţele, reciprocă. Maria Hristescu încearcă să priceapă arta fiului împins la sinucidere de insuccesele repetate şi de umilirea sa publică într-o emisiune tv, centrată mai ales pe uzul unor cuvinte încă tabuizate, iar în discursul său interpretativ se pot citi mai toate poncifele de amplă circulaţie cu privire la literatură. Maria Manolescu nu le tratează însă cu o previzibilă şi facilă ironie, ci cu o empatie reală, deşi eliberată de patetisme. De la mimetism la opacitate, trecînd prin apelul la „criticul Costel”, hermeneutica mamei transcrie, cel mai adesea involuntar, cu o mare bogăţie de mijloace – metaficţiune, text în text, umor, grafică – mai mult decît un generation gap, o neputinţă de decodare a mesajului, întîi a celui uman, dar şi a celui artistic. E incert de ce parte se află „vina” acestei neînţelegeri reciproce în roman, ba chiar şi dacă fiul a existat sau totul e invenţia unei femei suferinde de sindromul Tourette; în tot cazul, aspectele teoretice ale divorţului dintre scriitori şi cititori ar face obiectul unui cu totul alt text. Cel de faţă nu poate decît să semnaleze, cum au făcut deja destui alţi cronicari la vremea apariţiei cărţii, că romanul Ca picăturile de sînge... e unul dintre cele mai bune din anul care se încheie.

Ana Chiriţoiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara