Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Divanul scriitoarei

volum coordonat de Mihaela Ursa


Un titlu promiţător, o iniţiativă I binevenită, un proiect inedit: I investigarea identităţii feminine a scriitoarei din România, o investigare a „spaţiului" proxim sau intim al acesteia, a mentalităţii culturale şi sociale, a sensibilităţii (sau sensibilităţilor) de „gen", a complexelor de inferioritate şi superioritate ale femeilor-scriitoare... Miza proiectului este generoasă, ferită de o ideologizare facilă, chestionând mai degrabă „feminitatea", decât feminismul „femeii-artist", cum îşi numeşte Mihaela Ursa „subiectul" anchetei. Întrebările pe care alcătuitoarea volumului le propune sunt diverse, sondând, straturi diferite ale feminităţii sau ale experienţei „feminine". În orice caz, tabloul acestor întrebări ar fi trebuit să genereze liniile mari ale unui portret de grup. Dar acest „portret de grup" nu se leagă, în sensul că multe scriitoare ţin atât de mult la „imaginea" lor de scriitoare, încât răspund mult mai mult în această calitate, decât în calitatea lor de „femei". Această poză a femeii-scriitor, care îşi construieşte o haină de paradă din propria feminitate, dă o notă de contrafăcut unui volum care se anunţa mai degrabă o discuţie lejeră, dar şi „adevărată", o cauzerie între femei tolănite pe divan, pălăvrăgind despre ele însele, dezvăluindu-şi firesc acea intimitate pe care literatura o poate ascunde sau opaciza.

Fireşte, e o senzaţie cu siguranţă subiectivă, dar mă aşteptam la un fel de dialog implicit între „personajele" cărţii, la un dialog implicit între femeile-scriitor şi cititorul-femeie, la o senzaţie de firesc şi comunitate, nu de stranietate şi de eterogenitate. Nu diversitatea, idiosincrazia acestor discursuri despre sine, normală, în cazul unor scriitoare, surprinde negativ, cât lipsa de autenticitate. Parcă citeşti tot „literatură" în aceste răspunsuri, când cauţi mai mult „viaţă"; cauţi „femeia", dar nu dai decât de scriitoare. Cred că şi Mihaela Ursa se gândise la o punere în oglindă a celor două feţe ale femeii-scriitoare, întrucât volumul e conceput în două părţi, răspunsurile la anchetă şi fragmente din literatura autoarelor, legate de tema identitară.

Mi-a plăcut foarte mult „răspunsul" Simonei Popescu, pentru că reuşeşte să spargă coaja de scriitor, să fie feminină, ingenuă, adică „adevărată", să creeze o atmosferă feminină în jurul ei. Cu siguranţă, sunt lucruri foarte interesante în toate răspunsurile, exotice, complexe, nonconformiste, profunde etc., doar că, citindu-le, nu simţi că te apropii de femeile-scriitor altfel decât de literatura lor.

Raluca Dună




Opera Româna din Cluj vol. I (1919-1959)

de Octavian Lazar Cosma

Lucrarea muzicologului Octavian Lazăr Cosma nu va fi comentată în pagina întâi a presei noastre culturale, nici numărată la evenimente. Nu suntem prea bine situaţi într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să ne colecţionăm rădăcinile. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relaţie tensionată, când nu ne ignorăm reciproc. Ne-am obişnuit atât de mult să deplângem (apatic) subţirimea fondului nostru de referinţă, în comparaţie cu raftul doldora de istorii, enciclopedii şi dicţionare al altor neamuri, încât nu mai facem efortul de a saluta cum se cuvine tomurile care contrazic absenţa vocaţiei monumentale a românilor.

Ardelean cu o biografie în care Istoria a lăsat răni adânci, dar şi cu o carieră de excepţie, O.L.C. nu este la prima lucrare de inventariere migăloasă, pedantă şi ambiţioasă a trecutului nostru muzical - să pomenesc aici Hronicul muzicii româneşti, Hronicul Operei Române din Bucureşti, Simfonicele Radiodifuziunii Române, Istoria Conservatorului. Primul volum al noii lucrări se deschide cu vorbele lui Sextil Puşcariu: „Desigur că Opera din Cluj e, alături de Universitate, una din faptele mari ale generaţiei noastre". Un fel de a spune că reconstituirea e conştientă de rostul şi de solemnitatea gestului său. Îndată după 1918, la Cluj apar şi se consolidează, într-o atmosferă de molipsitoare efervescenţă, instituţii artistice care să „desrobească deplin sufletul românesc". Cartea pune cap la cap - stagiune după stagiune -detaliile acestei fapte măreţe. Tiberiu Brediceanu are ideea înfiinţării Operei şi a Teatrului clujean, Constantin Pavel şi Zaharia Bârsan le sunt primii directori. O arhivă impresionantă

- documente, afişe, fotografii, statistici

- susţin textul acestei istorii palpitante. Autorul îmbină mai multe perspective, ştie să „citească" de aproape un detaliu, dar şi să panorameze amplu, scena şi culisele întretăindu-şi povestea. Instituţia se construieşte prin numele mari pe care şi le apropie: Lya Pop, Aca de Barbu, Traian Grozăvescu, Mimi Nestorescu, Ana Rozsa, Jean Athanasiu, Lya Hubic, Petre Ştefănescu-Goangă, Susana Coman-Bosica, Stella Simonetti, Ion Piso. Opera Română îşi exersează abilitatea de a depăşi obstacole şi de a rămâne parte din „a doua armată" a românilor - cum numea Ion Agârbiceanu instituţiile artistice -în stare să-i apere în momente de cumpănă. De citit neapărat acest volum şi de aşteptat continuarea.

Irina Petraş




Hermaia

de Chris Tanasescu, Grigore Negrescu

cu o notă de subsol de O. Nimigean, Bucureşti, Editura Vinea, 2009, 310 p.

Al treilea volum de poezie al lui Chris Tanasescu, Hermaia (după La răsăritul temniţei, 1994, şi România cu amănuntul, 2008), vine să confirme că poetul aparţine tradiţiei, deocamdată ca şi inexistentă la noi, însă atât de profuză şi fertilă în Europa şi în Statele Unite, a poeziei conceptuale, vizuale, materialiste, descinsă peste Ocean din mantaua lui Charles Bernstein şi, în Europa, din OULIPO ori, în Nordul scandinav, din influentul „Manifest al poeziei concrete" lansat în 1953 de Oyvind Fahlstrom. Cartea, monumentală ca format (peste trei sute de pagini A4 landscape pentru un volum de poezie, fie el şi ilustrat abundent de Grigore Negrescu, justifică epitetul), e structurată în zece cicluri. În unele, poetul pare a lăsa iniţiativa cuvintelor, a căror alăturare n-ar mai ţine de principiul semantic al colocaţiei uzuale, ci de criteriul sonor, aliterativ şi pangramatical. În altele, haosul se face brusc kosmos - prozodia e jucată cu o metriză impecabilă, quasi-foarţiană, demonstrativă, dar ata-şantă. În toate, o demonie muzicală verifică reacţia vibratilă a cuvintelor, organizându-le într-o lume a cărei cauză primă nu e nici sens, nici imagine, ci sunet.

Erudit (e doctor în poezia rock, dar şi traducător meseriaş din varii poeţi de limbă engleză, de la bătrânul William Blake la strict contemporanii David Baker şi Ilya Kaminsky, bunăoară) şi ludic, Tanasescu îşi pune colosalul endowment livresc în slujba unui ideal muzical al poeziei, pentru care poezia tinde să constituie nu atât un eu, cât o voce; textul nu edifică imago-ul unei lumi sau al unui personaj, ci vrea să fie înainte de toate o emanaţie sonoră care să transpună totul în frecvenţa ei de rezonanţă - ca mantrele, ca respiraţia Universului, ca muzica sferelor. În pofida magmei sonore aparent haotice, Tanasescu e, de fapt, un pitagoreic - Hermaia fiind construită pe o doctrină în care principiul numeric (zece cicluri, ziceam) şi cel muzical-pneumatic geminează. Un straniu şi heterodox suprarealism muzical, mizând nu pe efectul de insolitare al imaginii dictate automat, cum cere Vulgata mişcării, ci pe eficienţa orfică a emisiei sonore, având drept materie nu subconştientul oniric, ci pe acela lingvistic. Arta lui nu produce poeme recitabile (şi, prin urmare, nici memorabile); însă toată poezia lui e, în cel mai pur şi nobil sens, cantabilă.

Radu Vancu




Blues pentru cai verzi

de Letiţia Ilea

Bucuresti,

Editura Cartea Românească, 2010, 84 p.

Cu senzaţia stabilă de „metec", cuplată cu sentimentul fatalităţii de a emana, aşa scăldată cum este în ţigări şi cafea, poeme „fumegoase", adică secretând pustiu, plâns, derivând din corvoadă şi, în general, cantonând în evanescenţă, Letiţia Ilea semnalează că starea de neconectat la vitezele actuale aduce doar un rău sufletesc durabil, căci neremediabil tehnic: „în timp ce tu scrii un nou cântecel / despre floarea de mentă un blues / pentru cai verzi un nou poem / ca să te-ntrebi cine găseşte timpul pierdut / oferă şi tu o recompensă / iubito comoară fraiero / conectează-te". Nimic, însă, din ceea ce ar putea excita muritorul de rând nu are efect asupra unei configurări a fiinţei dominate de oboseală, rugină, durere şi plâns. întreg volumul este un lamento pentru o puritate pierdută, atât din cauze naturale, ca de pildă dispariţia părintelui preaiubit, cât şi din motive simbolice, cum ar fi presiunea chinuitoare a neaderenţei la o lume care nu a realizat altceva decât împrejurările de a-ţi sparge constant capul de pragul de sus.

Chiar dacă cititorul poate împărtăşi, la rigoare, modalitatea revoltei comprimate cumplit din versurile care, vrând să rostească adevărul despre mutilarea omului, mai degrabă sting voracitatea lumii crâncen amorale, ideea şi-o adjudecă tot bietul „actor", deci martorul unor evenimente pare-se recente: „ - am dat pe gât toată otrava / mai frumos au înflorit spaima şi greaţa / cleiul a cuprins ce mai rămăsese...". Un impuls masochist, suprapus resemnării de expresie creştină, planează asupra lumii alcătuite dintr-un „desiş de cruci" printre care o prezenţă vie e însăşi moartea: „sticla pluteşte în silă / pe malul celălalt / moartea trage cu sete o duşcă din ea". Până la urmă, umbra nimicului existenţial se lăţeşte din cauza demisiei erosului din toate „scenariile" trecute şi prezente (viitorul e silabă moartă ab initio), generând versuri de reţinut: „berea ei era fără alcool / cafeaua fără cofeină / ţigările fără nicotină / dimineţile fără el". Rar a mai văzut degustătorul de poezie din zona psihismului regresiv asemenea zaţ otrăvitor pentru sufletul meliorist şi hrană pentru toţi „condamnaţii" lumii acesteia, cu simţurile sucite rimbaldian, ca să nu spunem (patriotic) bacovian.

Gabriel Coşoveanu