Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Recenzii:
Recenzii de ---

Ion Cocora,
Într-o elegie cu obloanele trase Bucureşti,
Editura Palimpsest,
2011, 116 p.

Omarcată antiteză guvernează volumul unui poet care ne-a obişnuit cu jerbe de imagini surprinzătoare, pândite de morbidezza, instituind două serii aparent dur despărţite, un atunci şi un acum, între care însă glisarea se face cu graţie. Elansările tinereţii îi reţin atenţia maturului fără să-l cutremure, inducându-i doar nişte iritări (estompate) pe moarte, despre care spune „nu pot să o iert pentru că vine/ înainte ca iubirea să plece din noi”. De altfel, mai toate poemele au un ingredient erotic, bine strunit, discretizat până la stadiul purei elegii închinate eternului feminin. Unul dintre versuri mărturiseşte o simbioză cam în sensul „ciudaţilor” trăirişti din generaţia 27 (nesăţioşi întru Eros, dar sedentari de Bibliotecă): „Nu am ştiut să mângâi decât şoldul femeii şi cotorul cărţilor”. Printre rânduri circulă, la răstimpuri, invocaţi ca atare, Nietzsche, Trakl, Bacovia, Celan sau Mazilescu, fiecare cu un eşantion din reţeaua de obsesii personale. Tonul privilegiază, însă, mereu, înaltul poeziei, cea capabilă să îmblânzească demonii şi să panseze - pentru că vindecarea pare utopică - rănile numeroase prilejuite de comportamentul „imprudent”, tipic oricărui artist care înţelege holistic lumea, fără să aibă deprinderile practice spre a absorbi şocurile acestei mari voinţe de cuprindere. Sub zodia unui acum măcinat de neajunsuri ale fiinţei, tema ce a mai rămas din mine e ca o apă freatică a cărţii, iar senzaţia inadecvării revine, insidios, marcând apetitul teribil pentru himere: „Criza îşi înfige dinţii de fierăstrău în bietul meu eu/ supraponderal de câte iluzii şi amăgiri a înfulecat”. În altă parte, o definire aproape „clasică” a creaturii sucit întocmite care e stihuitorul: „greu pentru tine poete să te ţii deoparte/ de ceea ce nu foloseşte”.
Devenită fragilă şi, evident, suspicioasă după experienţe intens trăite, mintea lirică îşi aminteşte, amuzată cumva, de etapele când petrecea, debordând, în somptuoase imagerii cu frumoasele zilei şi cu fuga aceea întemeietoare a sinelui de el însuşi. Relaţia cu poezia s-a transformat, „evoluând” de la beligeranţă la un „pact de neatârnare”. Nu îi mai spun mare lucru conversaţiile cu scriitorii „euforici de succes”, după cum sângele „uzat” abia mai tresare „când vreo adjectivă graţioasă/ îl ciupeşte de pleoape”. Anumite regrete persistă, totuşi, şi ţin de un vis orfic specific imaginarului oricărui poet autentic, aşa cum este şi Ion Cocora: „Nu am văzut niciodată cum doarme un poem”.

Gabriel Coşoveanu


Lavinia Bârlogeanu,
Nodurile lunii,
Tracus Arte,
2011

La Gaudeamus s-a lansat romanul de debut al Laviniei Bârlogeanu, profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Bucureşti, autoarea /coordonatoarea unor volume de specialitate (dintre care Psihopedagogia artei, Polirom, 2001) şi publicist-polemist al revistei „Observator cultural”. Ceea ce părea tema inedită a romanului său, şi anume critica vieţii culturale, politice şi intelectuale bucureştene se dovedeşte o preocupare mai largă, integrată sau dedusă din profilul profesional al autoarei: critica pe care o face societăţii noastre contemporane derivă dintr-o perspectivă antropologică, axată pe formele şi funcţiile sacrificiului ritual într-o societate. Romanul Nodurile lunii reia motivul faustic într-o cheie postmodernă, ironică (dar nu caustică), amintind, în primul rând, prin atmosferă, de Maestrul şi Margareta lui Bulgakov, doar că acţiunea se plasează într-o lume profund mediatizată, inconsistentă şi iraţională, în care Răul se poate acomoda uşor, devenind normalitate, Eveniment media.
Lavinia Bârlogeanu imaginează o situaţie de un fantastic realism: iminenţa apariţiei lui Lucifer în Bucureşti, situaţie absurdă, dar care, asemenea unui bulgăre de zăpadă, antrenează o serie de întâmplări care se dovedesc până la urmă „adevărate”. Ea reuşeşte să combine mai multe motive şi teme ezoterice, un ezoterism livresc, gnostic, intelectual, care discută substanţa şi funcţia Răului în lume, dar şi unul populist, care face rating pe unele canale tv şi care se vinde în reviste pe gustul omului mediu, acest al doilea tip de ezoterism de mucava, asumat conştient de autoare, propulsând romanul spre zona kitschului, a senzaţionalului etc. Coloana vertebrală a romanului o constituie povestea de dragoste damnată şi mistică, gen Adam şi Eva (din Rebreanu), doar că Adam este Mefisto, unul inconştient malefic, căci, în planul „realului”, doar un muzician obsedat, iar Eva, acea Lilith, femeia infernală, şi ea, deloc conştientă de răul din ea, reprezentând un prototip realist banal, femeia intelectuală a zilelor noastre. Din punct de vedere al construcţiei romaneşti, al substanţei narative, romanului i se pot reproşa multe („nodurile” lui nu sunt prea legate, discuţiile acoperă pagini întregi), dar, în acelaşi timp, targetul autoarei cred că este atins: ca parabolă şi critică a scenei politice, sociale şi culturale româneşti, sub semnul Răului mediatizat şi banalizat, romanul convinge şi este o certă reuşită.

Raluca Dună

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara