Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional
de Poezie „Mihai Eminescu” –
Opera Prima (1998-2008).
Antologie realizată de Gellu Dorian
Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional
de Studii „Mihai Eminescu”, Editura
AXA, 2010, 202 p.

Antologia primului deceniu al celui mai important premiu pentru debut în poezie din România cuprinde pe Doru Mareş, Dan Bogdan Hanu, Liviu Georgescu, Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Bogdan Perdivară, Sebastian Sifft, Andra Rotaru, Diana Geacăr, Livia Roşca, Rita Chirian, Florin Partene, Svetlana Cârstean - ceea ce înseamnă că din totalul de 19 laureaţi lipsesc T.O. Bobe, Cristian Pohrib şi Oana Cătălina Ninu.

Quasi-schindleriană, enumerarea nu-i lipsită de o logică retroactivă - strict contemporan cu emergenţa douămiismului, premiul în cauză n-avea cum să nu devină şi el o instituţie (de validare) a fenomenului. Vrând-nevrând, Premiul „Eminescu" pentru debut s-a dat cu douămiiştii; ca urmare, Doru Mareş şi Liviu Georgescu par din alt film, iar Svetlana Cârstean şi Dan Bogdan Hanu sunt ca nişte studenţi picaţi la o petrecere de liceeni.

Aşa încât, în coaja de nucă a rubricuţei, o să iau în discuţie numai douămiiştii sadea, şi nici pe ei nominal. Ce se vede bine acum e că ororile care li s-au decontat sunt exagerate. Sunt ei slobozi la gură, dar pornografi ba; preferă să folosească nu argoul gros, ci termenii din pudicul DEX când au a vorbi despre sex (rar, de altfel). Iar obsesia pentru corp, cu toate ale lui, nu-i face cu necesitate nici pornografi, nici mizerabilişti. Optzeciştii mai îndrăzneţi sunt mai libertini decât urmaşii lor. Douămiiştii noştri au mai mulţi ani de acasă decât „noii barbari" polonezi, de exemplu.

Însă mai important (şi mai trist) e că natura tinerilor barbari a fost deja recuperată de cultură. Muzeul literaturii îi paşte şi pe ei. Li se vede dicţia literară în fraze. La zişii neoexpresionişti, urletul e gramaticalizat, iar isteria calofilă; la simili-surrealiştii Coman şi Partene, dicteul nu-i atât automat, cât programat; cât despre biografişti (nu le-aş spune autenticişti - în fond, efectul de autenticitate şi ceilalţi îl scontează), prea îşi trăiesc ca la carte proiectele depresive. Una peste alta, noilor barbari încep să le crească ochelarii pe nas.

Aşadar, antologia nu-i nici un „Who's Who", nici un „Best of" al douămiismului (Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, T.S. Khasis, Vlad Moldovan sunt primele absenţe care-mi vin în minte); însă are meritul major de a da cititorului atent certitudinea că, parafrazând celebrul poem al lui Kavafis, aceşti noi barbari chiar sunt o soluţie.

Radu Vancu




Decameronul
de Alexander Hausvater
Bucureşti, Ed. Tracus Arte,
2008, 80p.

u ştiu cât de cunoscut este la noi regizorul canadian de origine română Alexander Hausvater, dincolo de sfera pasionaţilor de teatru. El a stârnit vâlvă, în anii 90, prin montări precum Au pus cătuşe florilor sau La ţigănci, la Teatrul Odeon (textul din Eliade, adaptat de poetul Cristian Popescu). A pus în scenă un spectacol despre poetul şi cântăreţul rus dizident Vîsoţky sau piese de Yukio Mishima, deci „autori" ne-canonici în spaţiul românesc. Alexander Hausvater este el însuşi un autor de scenarii şi de spectacole teatrale extrem de bine individualizate, în care clişeele sunt dinamitate şi care, dincolo de aspectul şocant „realist" ori livresc-fastuos din punct de vedere vizual, pun probleme serioase de ordin politic, moral, estetic.

M-am oprit la Decameronul lui Hausvater, care, spre deosebire de Tovarăşul pionier şi Ultima mazurcă (editate în volume separate, alcătuind un fel de trilogie) nu pare o traducere. Fireşte, e o „adaptare" după celebrul text renascentist şi are ceva din farmecul unui teatru în aparenţă improvizat, „popular", prin ritmul alert şi saltul buimăcitor de la un nucleu narativ la altul, cu accente comice şi burleşti în stilul commediei del'arte (personajele, de altfel, sunt cvasi-marionete). Atmosfera-cadru a piesei şi mesajul ei intens politizat transgresează însă genul moral-picant al originalului. Piesa, nu un teatru în teatru, ci un teatru în închisoare, pleacă de la un fapt real: în anii 40, o trupă de teatru, condusă de Ernesto şi Maria Cavale, este închisă pe motiv politic de regimul lui Mussolini. De aici pleacă miza textului: ce se întâmplă atunci când comedia se joacă în contextul tragediei - o întrebare ce poate fi interpretată foarte larg, în orice regim politic concentraţionar, dar nu numai. Problema libertăţii artei, a libertăţii pe care arta nu doar o pretinde, dar chiar o re-prezintă şi o menţine, prin fragilul său joc de-a şi cu realitatea, rămâne fundamentală în acest text şi probabil în întreaga creaţie a lui Hausvater. Iar imposibilitatea de a despărţi arta de politică este una dintre lecţiile acestui teatru în aparenţă atât de preocupat de propriul limbaj.

Decameronul lui Hausvater, impecabil scris, deschide posibilităţile unui alt tip de tragi-comic, dur, puternic cantonat în lumea contemporană, cu dimensiunea ei politică ne-eludabilă, şi în care graniţele dintre real, livresc, tragedie şi comedie se estompează într-un mod pe cât de absurd, pe atât de banal.

Raluca Dună




Cadenţă pentru marş erotic
de Mariana Gorczyca
Cluj, Editura Limes, 2010, 334 p.

Noul roman al M.G. cadenţează liber şi vag ironic formaţii erotice de câte doi, trei, patru sau mai mulţi parteneri (ca-ntr-o secvenţă de fim mut cu Buster Keaton), într-un registru livresc condimentat cu detalii fiziologice, fără romantisme, fără sondări în fineţuri psihologice, cu impudoare albă. O voce guturală cu inflexiuni discret parodice sare de la persoana întâi la a treia şi interpretează cu egală dexteritate personajul masculin, pianistul sexagenar, şi nenumăratele sale iubite pasagere. Dezinvoltura şi vivacitatea remarcate de Al. Cistelecan în escorta la Cheful nu se organizează, vine de la sine (Polirom, 2005) ascund, de fapt, nesiguranţa bogată şi expresivă a unei prozatoare care evoluează fără plasă deasupra contextelor, asumate cu paşi şi ritmuri personalizate, şi a conjuncturilor, disecate scurt, cu un rictus în colţul gurii. Cadenţă pentru marş erotic e un concert cu muzici derutant de distonante strunite cu aplomb de un dirijor năstruşnic care pune ordine în fraze muzicale intonate de-o parte şi de alta a lui '89, dar îl tentează şi supunerea lor la proba haosului, ca în orice secvenţă trăită, (auto)ficţionată, imaginată. Documentarea pentru teza de doctorat SĂ FACEM TOTUL..reviste literare şi ideologie comunistă (publicată în 2007) asigură legitimitate fundalului, ba chiar răzbate uneori la suprafaţă, ca vedetă a paginii.

Cele trei instrumente predilecte de identificat noima unei existenţe: lectura, călătoria, comunicarea, sunt puse la lucru cu o gesticulaţie în răspăr faţă de norme, dar şi cu inserţii oarecum didactice care să atragă atenţia că ignorarea nu e totuna cu ignoranţa. Dimpotrivă. Înarmată până în dinţi şi pe faţă cu lecturi ajutătoare (vezi bibliografia şi notele de subsol, dar şi jurnalul intim „Cum am scris Cadenţă..." adăugat în finalul cărţii), ştie totul, ba şi ceva pe deasupra despre ce este literatura, cum se scrie („Cu grazie. Cu plăcere. Cu bucurie") şi cum se citeşte ea.

Fapt remarcabil, căci oarecum atipic într-o epocă de gustoase refugieri în epoci apuse, n-o incomodează trecutul care bântuie în voie printre înfăţişările prezentului - ştie că adevărurile sunt mai multe şi, nu de puţine ori, remaniabile. Fărâmiţarea/ micşorarea omului şi a poveştilor sale n-o sperie - căci descoperă oricând „miracole în lucrurile cele mai simple". Cititorul, intrigat de diversitatea picantă a orchestraţiei, parcurge romanul mărşăluirilor - „povestea despre Răul văzut ca stârnitor al Binelui din viaţa fiecăruia dintre noi- cu poticniri savuroase.

Irina Petraş




Litere şi albine
de Ion Pop
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2010, 90 p.

Al optulea volum de poezie aparţinând distinsului critic şi poet clujean poartă mărcile unei duble ancorări, în schimbătoarele ape lirice şi în zona banchizei care transformă suflul fierbinte al mărturisirii în cristale oferite de logos. S-ar zice, astfel, că Ion Pop e un soi de gheizer, cam în felul celor din Islanda, unde magma, întîlnind brutal gheaţa, are de ce să te impresioneze. Cititorul primeşte sublimarea acestui tip de conflict, sub formă elegiacă, marcată şi filtrată livresc, dar care te lasă liber să reconstitui tormentele constitutive. Prin urmare, „scenariul" oximoronizant se simte în largul lui: „N-ai deschis bine uşa, că un pumn de piatră/ izbindu-te în obraz/ te-a şi umplut de sânge.// Sunt semne că lumea se mişcă/ sunt semne că lumea e vie,/ sunt semne că ziua începe bine." În general, rumoarea plebee declanşează dorinţa de striga, de a „urla", de a arunca în lume „sunete ascuţite", din zona necuviinciosului. Sigur că, în figuraţia care-i prinde pe Bach, Baudelaire, antici, renascentişti italieni, Seurat, Signac sau pe Bacovia, apare şi Munch, un fel de prieten drag al sufletului autorului. Simţurile exacerbate, dar bine strunite, căci se topesc în orizontul evanescenţei, tind să celebreze, tot paradoxal, oboseala.

Fibra romantică a exploratorului în avangardism ia frecvent cuvântul, şi-l face avocat şi produce, la răstimpuri, definiri ale sinelui ca „neomodernist târziu" sau „poet tradiţionalist/ de la 1900". Ultima sintagmă trimite, proustian, la polenul care inunda, pe vremuri, un băiat de ţară trimis să pască vaca, dar îndrăgostit de cărţi pe care le citea, când înfloreau pomii, în zumzet de albine, aşezat sus, printre crengi. Suavitatea nostalgiei caracterizează cele mai multe versuri, pe care le putem parcurge ca pe un imn închinat armoniei (vai, pierdute!): „Pe când eu mă gândesc/ la ora când Dumnezeu/ va şterge cu un fel de mână/ ce-a desenat/ foarte atent/ cu cealaltă". Într-o divinitate atoatevăzătoare şi serenă crede poetul, sensibil şi la poporul său debusolat, şi la propria-i trudă, înviorată de o umbră de autoironie: [Domnul] „îl vede, poate,/ şi pe servul Ion Pop,/ cum gâfâie repede, alergând,/ cum moare încet, surâzând,/ cum citeşte, scrie,/ vorbeşte singur". Literele, lucrative şi enigmatice precum albinele, fac aici o poezie densă şi dureros-luminoasă.

Gabriel Coşoveanu