Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Scene din oraşul-vitraliu /
Scenes of the Stained-Glass City
de Dumitru Chioaru
Bucureşti, Ed. Vinea, 2010, 114 p.

Mai rar se întâmplă ca un oraş să aibă „şansa" de a trece în poezie într-un mod aproape sistematic, prin străzi şi poduri, case şi locuri semnificative pentru ghiduri sau doar pentru sufletul creatorului. Dumitru Chioaru este iremediabil îndrăgostit de Sibiu, unde îşi duce viaţa şi predă literatură, dar este o iubire de intelectual: filtrată de cultură, capricioasă, exigentă. Uneori, de fapt, nici nu ştii dacă de iubire e vorba, căci poemele sunt meditaţii despre sinele scăldat în melancolia unui romantic incurabil, cuplată cu starea aceea imposibilă a postmodernului al cărui elan e întrecut mereu de o tristeţe de crepuscular. Mergând pe „aleea filosofilor", se vede escortat, ca de obicei, de poticneală şi de sora ei, ezitarea: „eu mă opresc din drum - a câta oară?/ de partea stângă casele de piatră/ de partea dreaptă codrul secular/ şi azi am primit acelaşi răspuns/ poate mâine!". În jur, Mozart şi cerchiştii, în frunte cu Doinaş, umbra lui Brukenthal şi a lui Cioran, adolescenţi miopi şi Kant, Thalia şi „dascălul Lazăr" privind la poporul pofticios de bere, totul racordat la un discret duh blagian.

„Scenele" au rafinamentul şi adâncimea unui stihuitor încercat. Desele aluzii livreşti se disting prin farmecul indicibil al inevitabilităţii, şi sunt topite, oricum, într-o structură muzicală, delicată şi, în acelaşi timp, solemnă. Imnicul e insidios până şi în pasajele dedicate scriitorilor dependenţi de Restaurantul „Bufniţa", a căror amintire o mai poartă doar un chelner bătrân, care se întreabă şi el dacă a avut de-a face cu „oameni adevăraţi". În Sibiu încap de toate, aparent diferite, nivelate însă de aceleaşi forţe majestuoase şi îngrijorătoare: „n-auzi cântări/ nu vezi decât aceeaşi lună/ ca şi cadranul cu ceas din Turnul Sfatului/ cu două limbi rotindu-se/ zadarnic până la ziuă". Intens şi vibratil, grav şi, totuşi, parcă desfăcut de cele lumeşti, lirismul lui Dumitru Chioaru constituie o bună demonstraţie că se poate face poezie aptă să te învăluie imediat, fără ingredientele stridente care au devenit de rigoare la unii tineri. Un remarcabil volum bilingv, căruia îi stă bine pe cartea de vizită a României, prin profunzime, ţinută şi realizare editorială, cu excepţionala prefaţă a profesorului Ştefan Stoenescu (semnatar al traducerii sub numele Heathrow O'Hare).

Gabriel Coşoveanu




Crucificat între paranteze/ Crucifié entre paranthèses
de Florica Bud
Craiova, Ed. Ramuri, 2010, 132 p.

Transferîndu-se din domeniul prozei în cel al poeziei, Florica Bud încearcă a menţine axul sensibilităţii d-sale frenetic feminine, jucăuşe dintr-un preaplin care nu mai operează cu personaje (marionete ţipător colorate, stigmatizate cu năstruşnicii), ci cu propriile-i proiecţii. Motivul recurent: iubirea. O iubire îndeobşte cochetă, decorativă. O iubire care, încetînd a fi dubiu, anxietate, întrebare, se linişteşte aidoma luciului unei oglinzi ce reflectă chipul unei femei sigure
Desen de Marcel Voinea
de atractivitatea sa. Avem a face totuşi nu cu o placiditate, ci cu o psihologie răsucită precum o buclă la coafor. Poeta îşi supralicitează calineria, se răsfaţă într-o spumă a jocului chemător, se complică prin capricii sclipicioase, ca şi cum şi-ar face intrarea într-o sală de bal. Ca şi cum şi-ar schimba ori şi-ar ajusta toaleta în fiecare clipă, recurge la un şir de conexiuni, fără a se opri la niciuna dintre ele, dornică de procesul decurgerii lor. O fluiditate a discursului nesăţios de sine face joncţiunea între Jugendstilul cel saturat de senzualităţi molatice şi suprarealismul cu imprevizibilităţile-i ce pot sfida curajos caricatura. Ornamentul bogat se aliază cu tentaţia fantastă, răsfăţul lasciv tatonează absurdul. Autoarea nu şovăie a se juca cu tot ce-i cade la îndemînă, în stil avangardist. Însă dicteul automat n-o reţine. Numerele acrobatice ale ilogismelor au în spate o instanţă supraveghetoare care e însăşi umoarea erotică ce nu se îndură a se părăsi. Faptul că poeta nu se pierde cu firea se poate constata din ironiile pe care nu uită a le înfăţişa. Avem a face, aşa cum remarcă Nicolae Manolescu, cu „o lirică pe muchie de cuţit între senzualitate şi conştiinţă morală". Partea moralistă e dichisită şi parfumată, servită cu zîmbre. Începînd prin a interpreta rolul de Cenuşăreasă, Florica Bud vrea să apară, după destule indicii, drept o Ileană Cosînzeană a versului.

Gheorghe Grigurcu





Angelus
de Ruxandra Cesereanu
Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010, 266 p.

Ospun din nou: cărţile sale, toate, sunt inventare bulimice şi voit provocatoare. Ruxandra Cesereanu înghite, cu nesaţ livresc şi senzual în egală măsură („lăcomia noastră de alte lumi imposibile", „să hăpăim hulpav tot ceea ce nu este omeneşte posibil"), bibliografie şi proprie, debordantă, imaginaţie, apoi răstoarnă în pagină, ca un ziarist cu fler, subiectul „gras" înainte ca acesta să se răcească. Înscenarea e barocă, adică insinuantă şi copleşitoare, fie că numără orori, deliruri sau dorinţe lichide. De data asta, îşi este sieşi învăţăcel la atelierele de scriere deja celebre. Recuzita e mixtă şi la vedere. Tema de casă: „Şi dacă, într-o bună zi, trei îngeri s-ar pogorî peste oraş?" Întrebarea e pusă, pe rând şi amestecat („întrebări piezişe, netrebnice, întrebări neîndestulate, necuvenite"), locuitorilor Metropolei: anchetatori, filosofi de mahala, oratori improvizaţi, preşedinţi gureşi, negustori mărunţi, patroni de baruri subterane, politicieni cu modele reale transparente, feţe bisericeşti alunecoase, beţivi, vecine cu bigudiuri, buldozerişti, animale şi, oarecum privilegiaţi, copii (poeţi?)

- mulţime pestriţă, „de strânsură şi năvală", ca şi textul care o convoacă. Undeva sub această forfotă, „drăcuşorii"

- care ştiu despre toată istoria exact cât autoarea, „Aghiuţă" fiind sforar ficţional ingenios şi jucăuş, de spiţă bulgakoviană. Mai la o parte, un Dumnezeu visător şi melancolic. Şi o Zonă tarkovskiană. Fragmentar şi imperfect („Iar îngerul a înţeles. Dar, şi dacă nu ar fi înţeles, totuna ar fi fost". Nici măcar apocalipsa „nu trebuie să fie ca la carte"), R.C. înşiră liste nesfârşite şi inutile, simple „bomboane mentolate", complotând cu „cititorul şugubăţ" - „Să ne fie îngăduit a ajunge cu scormonitul reacţiilor de tulburare, înminunare şi fantezie bolnavă ori sănătoasă şi prin alte părţi mai puţin cunoscute". Un creator de parfumuri huysmansian, un vânător de umbre chamissoesc gata să adauge poţiunii textuale arabescuri de vorbe despre cea de-a doua viaţă, cea a „spumoasei, aluvionarei ficţiuni" - într-o construcţie livrescă, în care totul e liber, neaşteptat, divers, în voia vorbelor, chiar şi atunci când îngerii tac. Dezinvoltă şi amuzată, iarăşi, în sinea sa de perplexităţile pe care le provoacă, R.C. are o plăcere a spectacolului polifonic derutantă. La curent cu ce se poartă acasă şi prin vecini, cu un limbaj mustind de poezie, îndrăzneţ şi ambiguu, Angelus este şi el o carte neterminată. Sau deschisă.

Irina Petraş




Lucian
de V Leac
Ninpress/Charmides, 2010

V. Leac, reputat pe bună dreptate drept cel mai ortodox dintre salingerienii douămiişti (aş zice chiar cel mai dogmatic, dacă salingerianismul ar admite vreun avatar dogmatic), se dovedeşte pe măsură de beckettian în relativ amplul poem Lucian, publicat recent în haioasă variantă electronică: personajul eponim, pacient al unui spital de boli psihice, analizează febril evenimentele bizare ale lumii pe dos în care e vrând-nevrând captiv, ţinând în acest scop şi un jurnal pe ale cărui virtuţi soteriologic-terapeutice s-ar zice că mizează decisiv. Iată, însă, cum ajung să arate gândurile obsedate de autocontrol ale lui Lucian (a se remarca, în acest sens, repetarea obsesivă a modalului necesităţii - nu e doar un simptom local): „domnu' doctor, doamna silvia, arhitectul andrei, patronul cornel... / roboţii mei din pachete goale de ţigări, întunericul împachetat în burta lor şi tot / acolo este şi secretul fabricării frigului adânc. / trebuia să renunţ la întâlnirea mea cu Tufi, dar cum să renunţ, doar îi promisesem; / ştia şi ea de întâlnirea asta, cum să-l fi lăsat acolo printre arheologii ăia beţi. / trebuia să iau de la el pachetele alea goale. / Lucky, robotul nostru cel galben din Camel.../ trebuie să-mi iau medicamentele, să verific salteaua şi jurnalul". Mania autocontrolului produce un impecabil haos logic, aducând ca două picături de apă cu acela elaborat de logica monomaniacală a servitorului irlandez din Watt al lui Beckett (cu care servitor Lucian are, cum ziceam, mai solide legături de rudenie decât cu Seymour Glass, bunăoară).

Decisiv superioară lumii noastre care nu se sprijină arhimedic pe nici o evidenţă, cea a lui Lucian, retrasă într-un spital de nebuni ca într-un laborator de cercetări psihice, se întemeiază axiomatic pe două: primo, toţi oamenii care au diplomat mor, secundo, milleniumul e o zi perfectă pentru roboţeii din pachete de ţigări Assos, Dunhill şi Rothmans şi pentru întunericul, algebric calculabil, ascuns în măruntaiele lor. Evidenţe într-atât de spermatice, încât din ele emană plotinian profuziuni de nivele de realitate, care mai de care mai trimbulind-cristaline, populate de existenţe dislexice şi infailibil riguroase, năuce şi enorm lucide, vorbăreţe şi incurabil taciturne. O lume nebună, nebună, nebună. Şi, nu încape vorbă, anormal de fermecătoare.

Radu Vancu