Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Oraşul jumătăţilor de înger

de Florin Toma

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 311 p.

Florin Toma poate părea un scriitor „mai degrabă solitar decât solidar cu generaţia sa" (Bianca Burţa-Cernat), date fiind discreţia reprezentaţiei publice şi parcimonia apariţiilor editoriale. De la debutul revuistic din 1978, în România literară, a publicat (exceptând cele două culegeri de interviuri) un volum de nuvele, Peisaj cu fluturi noaptea (1986), şi un roman, Moştenirea Familiei Bildunsroman (2005). Încercarea criticului sus-citat de a-l scoate însă pe autor din rândul optzeciştilor postmodernişti este, probabil, o simplă strategie promo, întrucât Florin Toma, cu tot cu originalitatea scrisului său, se mişcă, agil şi graţios, în interiorul unei formule literare recognoscibile, împănate copios cu intertextualităţi ludice, ironice şi parodice.

Deşi debutează ca o distopie a unui stat poliţienesc, Oraşul jumătăţilor de înger îşi autosubminează, pe parcursul jucăuş al naraţiunii, ductusul grav, până la implozia ontologiei româneşti în pură efervescenţă a imaginaţiei. În final, oraşul prin care ne-a purtat ghidul-narator, redus la dimensiunile unei machete, începe „să se desprindă, să se dezlipească, trosnind şi pârâind, ca o coajă, ca o foaie de carton uscată, pe care vântul ce se pornise o ridică în văzduh, oferind-o întunericului s-o mestece". Aşadar, un artefact, o fantasmă, deopotrivă inchietantă, grotescă, dezgustătoare, dar şi mirobolantă, plină de haz şi de trufandale livreşti.

Ce descoperim, totuşi, în călătoria prin Oraşul jumătăţilor de înger? O organizare social-politică severă (deşi dictatura Marelui Ortolan se încheiase), redevabilă unei utopice ideologii melioriste, instituţii ciudate (Institutul de Cercetare a Văzduhului şi Timpului Liber, Direcţia Naţională de Dăscălire şi Deprinderi, Casa Prieteniilor, Depozitul de Bătrâni, Şcoala de Menaj şi Caractere etc.), tot felul de norme draconice pentru locuitori (ajungându-se, astfel, chiar şi la acuzaţia de „port ilegal de sentimente"), o împărţire a acestora în trei „caste" (murzi, merzi, marzi), descrise de povestitor odată cu evocarea fastuoaselor şi extravagantelor petreceri din saloanele mamei lui. Mai ales sărbătoarea privilegiaţilor oferă scene de un umor colosal, iar participarea frenetică la grandiosul spectacol culinar revelează, exemplar, puterea păcătoasă a „fratelui porc". Florin Toma este un virtuoz al scriiturii parodice, cu o debordantă fantezie lexicală, iar cartea sa, îndeosebi o desfătare în gratuitate, pe spuza unor teme „mari".

Gabriela Gheorghişor




Letopiseţul unguresc

de Ovidiu Pecican
Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2010, 190 p.

Istoric, prozator, comentator asiduuÎşi generos, dar şi incomod al fenomenului literar/cultural, Ovidiu Pecican extrage decis şi cu o doză de simpatică superbie toată frumuseţea răsfirării sale polifonice, cu un stil şi o manieră de abordare răspunzând aplecărilor sale personal(izat)e, dar şi faptului că, la noi, păstrarea arhivelor e mereu „precară, nesistematică, neconcertată". În Medievalităţi (Palimpsest, 2010), o carte de citit neapărat alături de Letopiseţul unguresc, Pecican vorbeşte despre „partea de atracţie poetică pe care o presupune cercetarea istorică" - între ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce reţin istoricii din trecut există mereu un loc numai bun pentru „aspiraţia de a învia ceea ce a trecut de multă vreme în lumea umbrelor, de a ridica din pulbere la măreţia de odinioară ziduri şi creneluri, de a face să răsune din nou paşi pe sub bolţi..." Nu despre romanţare şi poetizare facilă e vorba, ci despre o reconstituire (lucrată în stil arheologic şi antropologic) de elegantă ţinută academică şi înfiorată expresivitate. În „praful stârnit de vântul momentului", Ovidiu Pecican introduce durata lungă a istoriei, cu ierarhii în mişcare şi priorităţi enunţate în termenii omenescului. Prezentul nu e niciodată suspendat şi „inocent", ci informat de o cunoaştere aprofundată a antecedentelor, recidivelor, rădăcinilor sale. Cu o memorie uimitoare a faptelor şi datelor asumate de cercetări succesive şi omologate prin studii savante, Ovidiu Pecican improvizează o reţea documentată, pe seama căreia invenţia sa -interpretarea, în sens larg - e logică, verosimilă şi surprinzătoare.

Letopiseţul Unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină re-spune, cu fior detectivistic şi timbru polemic, povestea unei scrieri maghiare medievale, păstrată doar într-o compilaţie istorică din Moldova secolului 17. Secţiuni repezi, dar foarte nuanţate, căci refac atmosfera şi culisele unei întregi epoci, evidenţiază „peisajul tensionat al tendinţelor politice, confesionale, etnice şi sociale din vremea când micii nobili au asumat şi în termeni culturali încleştarea pentru păstrarea condiţiei nobiliare". Focalizând intersectat pe Letopiseţul unguresc, Gesta lui Roman şi Vahata, Legenda Originii Maramureşenilor, Ovidiu Pecican vorbeşte despre: cine şi de ce scria în slujba nobilimii din Transilvania, Banat şi Parţiu, în secolul al XIV-lea; lecturile nobililor români din Transilvania şi Maramureş; bibliotecile nobiliare româneşti din Maramureşul medieval; răspunsul maghiar la frământările româneşti; originea saşilor; naraţiunile defăimătoare despre români; o legendă bulgărească despre originea vlahilor ş.a.m.d. Un Dosar al Letopiseţului unguresc şi o Cronologie încheie foarte incitanta lucrare.

Irina Petraş





Sciatică de Copou

de Lucian Vasiliu
Bucureşti, Editura Niculescu, 2010, 195 p.

Degajat în gesturi, dar grav în ideaţie, purtând mereu la butonieră un nu-ştiu-ce al capitalei de odinioară de pe Bahlui, Lucian Vasiliu îşi subintitulează volumul Tablete şi enunţuri civice, fel de a spune că fibra-i de poet nu e indiferentă, şi încă deloc, la stimulii Cetăţii. Şi în discuţie apar aspecte recente, încât îţi vine să afirmi lesne că e vorba de o cetate asediată, vorba unui medievist. Cel care a lansat Dincolo de disperare (antologia lirică din 1995) are un fel particular de a interoga realitatea fără să alunece în râpa defetismului. Funciarmente seren, chiar aplecat spre anecdotism, precum laureaţii supremi ai Iaşilor, junimiştii, autorul înregistrează, se miră, retorizează, dar nu emite acele sunete stridente care ar anunţa iminenta scufundare a micului vas, oricum gălăgios în sine, care e România. El vede nesfârşitele mişcări ce întreţin tensiunea centru-periferie, redefinibilă periodic, ea însăşi, într-un mod necatastrofic, ba chiar „ecumenist": „...s-a ajuns ca Bucureştii să fie ieşenizaţi, iar Iaşii botoşenizaţi, bârlădenizaţi sau chiar oltenizaţi (după episoade de slavizare, armenizare, turcizare, grecizare, evreizare - toate benefice, inclusiv pentru viaţa spirituală)".

Ideea de civism, recte de atitudine, e încărcată cu sens în direcţia melioristă, energetistă, şi nu e de mirare că o expresie preţuită sună clasic: Est modus in rebus. Evident că trebuiau evocate, pentru a contracara vreo ipoteză idilizantă, şi secvenţele belicoase intra muros, ca de pildă relaţiile unui Matei Basarab cu un Vasile Lupu, dar ceea ce contează rezidă în identificarea problemelor contemporane. Mai degrabă sunt indicaţi cei benefici, decât să găsim rechizitorii inflamate la adresa celor ce asigură longevitatea netrebniciei româneşti, aşa cum ar fi spus Noica (filosof apreciat de Cezar Ivănescu, mirabilă figură şi pentru L. Vasiliu, care ne oferă, în ultima secţiune a cărţii, o convorbire cu el, plină de patetism în raport cu Eminescu, populată cu oarece protocronism -în fine, de citit pentru fani). O samă de moldoveni locuiesc paginile ospitaliere cu valoarea şi, ca gest frumos de cetăţean, lumini intense se îndreaptă spre ctitori, unul fiind Vasile Pogor, fiul comisului cu acelaşi nume (traducător al Henriadei lui Voltaire), despre care avem o mărturie, din epocă, stimulatoare, credem noi, în naivitatea noastră: „Ziua, noaptea, sănătos, bolnav, Pogor citea". Lucian Vasiliu e un vrednic martor al Copoului şi al iradiaţiilor lui.

Gabriel Coşoveanu





Lecturi bacoviene

de loan Milea
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 130 p.

Volumul apărut la Limes reeditează mai multe eseuri apărute iniţial într-un volum ceva mai cuprinzător, în 1996 (Lecturi bacoviene şi alte eseuri). Nu este însă o ediţie adăugită: autorul a ales să nu intervină în textul original şi bine a făcut, pentru că astfel remarcabilele sale intuiţii critice apar cu claritate cititorului. Volumul este dedicat stanţelor bacoviene - atât volumului din 1946, cât şi celorlalte poeme intitulate astfel -, criticul găsind în această modalitate de expresie poetică nu mărturia unui „talent declinant" (Vl. Streinu), ci o scriitură la fel de valabilă estetic precum aceea a Plumbului şi a celorlalte volume de început, care au cules laurii critici îndeobşte. Trăsăturile acestei scriituri sunt, găseşte criticul, laconismul, tăcerea, negativitatea, „scrierea pe verticală", eliptismul, dezarticularea. Eul poetic nu mai comunică, nu vorbeşte, ci scrie. „Odată ce s-a apropiat de limitele tăcerii şi ale privirii, scopul său nu mai este frumosul, ci reflectarea pură şi simplă, cât se poate de laconică, a tragismului degradant, a declinului fiinţei. Scrisul notează (sublinierea autorului), renunţând la orice posibilitate de a înfrumuseţa, dar având, desigur, splendoare: splendoarea notaţiei fulgurante."

„Scrisul notează"-iată o expresie perfect echivalentă „poeziei tranzitive", conceptul impus prin remarcabila carte a lui Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, publicată în 2002. Cu lecturi teoretice solide, Ioan Milea ştie, de la I. Lotman, că poezia poate irumpe chiar din sărăcia limbajului şi că „procedeele-minus" au acelaşi potenţial liric ca şi cele „pozitive". Prin urmare, criticul nu e câtuşi de puţin dispus să admită diferenţa de calitate dintre poemele din Plumb şi cele din Stanţe burgheze, afirmând net: „Cu toate că pare la prima vedere şocantă, deosebirea este una de formă, neputând fi semnificativă decât pe fondul unor asemănări esenţiale. Cu alte cuvinte, ea nu alterează cu nimic unitatea operei poetului, ci, dimpotrivă, e dovada că s-ar putea vorbi, în cazul acesteia, de o continuitate prin metamorfoză." Prin urmare, Ioan Milea trece la relectura poeziei bacoviene, în special a celei din Plumb, prin prisma stanţelor.

Deşi rămas fără ecouri semnificative de la data primei sale publicări, Lecturi bacoviene este un volum obligatoriu în bibliografia bacoviană, el propunând, cu mai bine de un deceniu avant la lettre, lectura lui Bacovia ca poet tranzitiv.

Luminiţa Corneanu