Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Gde Buharest

de Constantin Stan
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 153 p.

Ivan Mihailovici Saproşkinov este funcţionar principal clasa a II-a într-o Instituţie din clădirea labirintică a Universităţii Lomonosov. Slujbaş conştiincios, dar abulic, insipidul Ivan, care pare mai degrabă un om de prisos, are o singură responsabilitate: să-i înmâneze Marfei Stanilova, la oră fixă, câteva dosare din biroul burduşit cu fişete. Timpul lui de lucru, „vâscos ca o plasmă", precum şi salariul, se măsoară în funcţie de păhăruţele de votcă, sorbite ritualic, pe ascuns de ochii de cerber ai Marfei, colegă şi soţie. Existenţa monoton-rutinizată, mahmur-mlăştinoasă a „cetăţeanului" Ivan, împărţit între serviciu, cârciumă şi locuinţa mizeră, se sprijină pe o „filosofie" de viaţă creştin-fatalistă: „lumea este bine întocmită", „toate pe lumea asta au un rost". Programul plictisitor şi letargia alcoolică favorizează reveria melancolică a antieroului, care vede în cupola uriaşului candelabru (imaginat ca un depozit temporal universal) secvenţe din propriul trecut. Gde Buharest devine, astfel, un soi de Bildungsroman, prezentând povestea unui copil timorat de la ţară, bastard al celui de-al Doilea Război Mondial: ucenicia ca activist obedient, purtător de geantă, şi apoi avansarea birocratică, drept răsplată pentru delaţiunea împotriva binefăcătorului său, Tovkolea. Această istorie, descriind, tangenţial, şi modul de funcţionare a sistemului comunist (cu toate aberaţiile şi ororile ştiute), este, de fapt, evoluţia unui tânăr naiv, fidel „maestrului" luminat ideologic, într-un „ostaş devotat al partidului", o rotiţă dintr-un mecanism monstruos, fără gândire, emoţii ori sentimente. Un suflet mort.

Totuşi, în romanul „rusesc" al lui Constantin Stan nu captivează atât trama în sine, cât arta povestirii. Naraţiunea, contaminată parcă de plutirea bahică a protagonistului, curge lent şi ceremonios, ca o miere groasă, insistând tacticos pe fiecare detaliu, gând, gest sau acţiune, precum în scenele de film derulate în reluare, cu încetinitorul. Mişcarea somnolentă a relatării este însă înviorată frecvent de amănunte surprinzătoare, de replici şi momente comice, dar şi de ironiile naratorului, care fie empatizează sfătos cu personajul, fie îl ia subtil peste picior. În ciuda vântului schimbării ce invadează Instituţia şi a amintirii unui refren de demult („na buharest"), trezirea spiritului de aventură al apaticului Ivan artificializează cumva finalul. Altfel, o carte tristă cu umor şi şarm artistic de modă veche.

Gabriela Gheorghişor







Cartea de la Curtea şi alte 9 topologii

(with a Margento jam session and English translations)

de Chris Tanasescu
Bucureşti, Editura Vinea, 2010, 184 p. '

Deşi a debutat la începutul anilor '90 cu volumul de versuri La răsăritul temniţei, Chris Tanasescu şi-a făcut simţită prezenţa în presa noastră culturală abia de ceva timp încoace, afirmându-se practic o dată cu „douămiiştii". Însă nici cei din generaţia anterioară, nici poeţii mai tineri nu s-au grăbit să-l primească în rândurile lor (vezi recenta antologie a lui Daniel D. Marin), intimidaţi probabil de caracterul atipic şi de varietatea deconcertantă, greu de prins într-o „formulă", a liricii sale vădit „experimentale" şi total excentrice în raport cu „modelul" acreditat de o întreagă tradiţie biografist-autenticistă, sub semnul căreia stă, încă, literatura română. Din câte ştiu, doar câţiva critici (Radu Vancu, Felix Nicolau sau Loredana Opăriuc) au scris comprehensiv despre cărţile lui Chris Tanasescu (România cu amănuntul, 2008, şi Hermaia, 2009), subliniind apartenenţa autorului la o altă „tradiţie", aceea a poeziei „concrete", „materialiste" (Vancu dixit), altoite peste un vizionarism genuin, de inspiraţie orfico-muzicală, într-o „sinteză" sui generis de autenticitate şi livresc, de artificiu tehnic şi profundă vibraţie existenţială.

Volumul de faţă e mai legat de România cu amănuntul decât de Hermaia, pentru că aici devine pregnantă cu precădere vocea poetului ancorat în comunitate şi în istorie, dar deschis către alteritate (vezi experienţele tip „jam session", „happening", „performance"), într-o manieră în care identitatea etno-lingvistică se afirmă încă şi mai pregnant, printr-un „dialog" viu cu ceilalţi. Or, pentru ca „dialogul" să devină posibil, poetul trasează mai întâi propriul itinerariu spiritual de pe „harta" României reale, printr-o „metodă" împrumutată din matematică, ce transformă poemul într-o „topologie". Numai astfel ajung să comunice, într-un limbaj poetico-matematic universal, de esenţă muzicală şi expresie anglo-română, scriitori aparţinând unor culturi diferite, precum Constantin Acosmei, David Baker, Ilya Kaminsky, O. Nimigean, Page Hill Starzinger sau Martin Woodside, sub bagheta magică a „vrăjitorului" Chris Tanasescu, care ar putea fi comparat, ca şi Ashbery, cu „un radio al cărui ac/ se tot plimbă, prinzând diverse frânturi/ de discurs, de toate naturile, viu". Însă autorul Cărţii de la Curtea s-a ferit să repete greşeala legendarului bard, reuşind să-şi confecţioneze un „sine" capabil să reunească şi să orchestreze toate aceste voci. Un volum remarcabil.

Antonio Patraş






Ordine de zi, ordine de noapte

de Leo Butnaru
Râmnicu Sărat, Editura Valman, 2009, 108 p.

Cum poate fi privit un poet care se prezintă astfel: „Maică Literatură Română, iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de a se fi născut în Basarabia / şi nu / la Bucureşti"? Aceste câteva cuvinte, scrise sub titlul Către literatura ţării, vorbesc în modul cel mai natural despre poetul Leo Butnaru. Un autor pentru care poezia este terenul luptelor personale, politice, teritoriale şi, fireşte, literare. Textele sale vorbesc în mod veridic despre evenimentele zilelor de acum, despre lucruri care sunt sau care pot fi, despre oameni care au existat sau care mai există încă. Însă, atenţie, fără a fi un document. Este admirabilă capacitatea acestui autor de a folosi evenimentele din jurul său pentru a-şi crea poezia. Şi nu de a folosi poezia pentru a intenţiona să creeze realităţi.

Locul în care Leo Butnaru investeşte cel mai mult este replica ironică. Replică dată evenimentelor istorice, personalităţilor, personajelor care trăiesc doar într-un vers sau chiar propriilor cuvinte. Poemele poartă o conştiinţă ascuţită a istoricului şi a politicului. Cu toate acestea, paradoxal, vocea autorului vorbeşte pe cel mai firesc ton despre o altă cu totul direcţie a lucrurilor. Sau
se plasează de cealaltă parte, cu o sinceritate dintre cele mai tăioase şi mai neaşteptate: „...ar trebui să fii politicos cu rinocerii politizaţi / să nu le spui adevărul în ochii lor holbaţi din preajma / cornului de pe nas; / să nu fii obiectiv cu ei / pentru că tu / nu eşti critic teatral. // În fine / cu rinocerii poartă-te cum / se cuvine / chiar le poţi zâmbi / dat fiind că ei au fost foarte drăguţi cu/ Eugen Ionescu conaţionalul nostru/ permiţându-i să fie absurd / adică." În calitate de cititori ai ambilor autori, ne putem întreba: s-ar fi gândit cineva să se plaseze, fie şi în mod ludic şi neserios, în locul rinocerilor despre a căror nocivitate în demersul istoriei s-a vorbit atât de mult? Este un îndemn (nu lipsit de ironie) binevenit de a zdruncina supremaţia ideilor primite de-a gata.

Leo Butnaru este un autor căruia îi vine bine haina de poet.

Iulia Iarca





Incintece

de Florin Dumitrescu
Bucureşti, Editura Vinea, 2010, 88 p.

Intenţiile ludice ale volumului de poezie semnat de Florin Dumitrescu sînt evidente încă din titlu, ceea ce, alături de faima acestuia de textier — ce-i drept, al unor formaţii precum Timpuri Noi sau Sarmalele Reci - nu e neapărat în avantajul receptării sale în cadrul unui cîmp cultural în care delimitările sînt mai de preţ decît transgresiunile speciilor sau ale ierarhiilor. Iar poemele din acest volum tocmai cu asta se ocupă, cu un foarte provocator (sau supărător, pentru paznicii graniţelor) eclectism al formelor - de la sonet la rime infantile -, al temelor şi al registrelor

- de la gravitate la gratuitate -, dar mai ales al gusturilor sau, altfel spus, al valorii poemelor, deşi volumul de faţă nu se pretează unei lecturi „valorice". Acesta ar putea fi avantajul statutului de semi-outsider de care se bucură autorul: îţi poţi permite aproape orice. Nu-ţi faci calcule de plasare, nu ţinteşti afilierea sau polemizarea cu grupuri sau cu direcţii, nu te preocupă nici să bifezi şi nici să epatezi bonton-ul. În funcţie de disponibilităţile cititorului, această nonşalanţă poate părea fie ireverenţioasă, fie refreshing. Voi explicita această ultimă variantă.

Dacă nu e un intern al bursei literare nu înseamnă că Florin Dumitrescu nu e conştient de ea; atîta doar că nu e intimidat de spectrele sale. În poemele din acest volum se regăsesc ecouri ale unor varii poeţi - nu ecouri în sens livresc, intenţiile autorului sînt, repet, departe de asta (nu şi posibilităţile); de aceea le-aş numi, mai degrabă, asemănări

- de la Emil Brumaru la Sorin Gherguţ şi de la Macedonski la Ion Barbu şi Şerban Foarţă. Altfel spus, Încîntece cultivă cînd un erotism ludic şi totodată brutal, niciodată suav, cînd un umor de regulă sec, dar uneori întinat de-o poantă prea vizibilă, cînd eufonii gratuite, cînd patetisme abia deghizate, cînd simple exerciţii de stil, rimă şi ritm. Cele mai reuşite mi se par poemele care adaptează o sonoritate glumeaţă unor teme considerate îndeobşte grave, cum ar fi poemul Stalin e un urs de pluş (al cărui dramatism creşte cu specificarea anului în care a fost scris, 1987): „Stalin e un urs de pluş/ exilat printre păpuşi/ în apartamentul din/ bulevardul Ho Şi Min". Una dintre cele mai vizibile şi mai agreabile trăsături ale volumului este, deci, relaxarea faţă de rigorile auto-perpetuate ale literaturii, fără ca aceasta să devină un militantism, dar devenind uneori o demonstraţie.

Ana Chiriţoiu