Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---

Pornind de la Nietzsche
de Ştefan Borbély

Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 222 p.

Rod exuberant al unei manii decomplexate", Pornind de la Nietzsche e o carte despre însoţire intelectuală: „Fascinant în Nietzsche este că nu poţi fi niciodată integral singur în universul spre care te călăuzeşte. E nevoie, peste tot, de spirite solidare", spune Ştefan Borbély. Critic literar şi eseist de marcă, el privilegiază, în cărţile succesive (vezi, mai ales, Grădina magistrului Thomas, Xenograme, Visul lupului de stepă, De la Heracles la Eulenspiegel, Cercul de graţie, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, Despre Thomas Mann...), obiecte patinate de vreme şi adesea bizare, căci istoria muritorilor e transmitere şi „citire" de mesaje fragmentare, dar nu ignoră nicidecum prezentul; e obsedat, ardeleneşte, de meşteşug şi de împlinirea lui în sihăstrie, dar bate drumuri cu bucuria întâlnirilor cu miez. Îşi conservă „capacitatea de nedumerire şi ghicire", apelează la analogie ca instrument privilegiat al cunoaşterii, descoperind înrudiri dincolo de aparenţe, dar acordă măştii rostul ei în jocul de societate. Degustă frânturi de despărţire şi moarte („Puţini ştiu la început [dar pot învăţa...] că vieţuim, simultan, şi aici, şi dincolo", conchide eseul despre Elegiile duineze), dar se depăşeşte prin cultură, se înstrăinează, în sensul aşezării temporare şi rodnice în spaţiul unor gândiri afine, fascinat de misterul contextual. Eseistul caută la însoţitorii marginaliilor sale la Nietzsche — Thomas Mann, Valéry, Rilke, Hesse, Tudor Vianu, D.H. Lawrence — tot ce e „tulbure, extatic, mistuitor, risipit în suferinţă", dar Profesorul revine, luminează înaintările. Nu-i plac „exigenţele scorţoase, cenuşii-pedante ale detaşării academice", însă apelează şi la ele, destins şi expresiv. Drumul spre Nietzsche, de pildă, e un dens compendiu de filosofie: călăuza pune borne şi strecoară aluzii pentru o bună lectură împreună: „omul nietzschean trebuie interpretat ca interioritate duală"; „istoria omenirii e plină de trasee întrerupte", „originalitatea absolută e o imposibilitate aproape «cosmică»" ş.a.m.d.

Ştefan Borbély ştie multe despre râsul secund, autocenzura ironică, dedublarea armonioasă şi conectată la zvonuri imemoriale. Împrumută de la Nietzsche aforismul şi poemul ca mijloace de expresie filosofică şi îl urmează atunci când „în locul idealului cunoaşterii, în locul descoperirii adevărului, aşează interpretarea şi evaluarea" (G. Deleuze). Ştefan Borbély — îmi place s-o repet, în aşteptarea urmării promise — a ajuns la o artă a disecării ideilor vecină cu măiestria chirurgului legendar: strecoară bisturiul în interstiţii şi decupează taine fără a provoca sângerări.

Irina Petraş





Invitat la Săvârşin
de Dumitru Bădiţa

Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2010, 68 p.

Al treilea volum al lui Dumitru Bădiţa e cea mai bună carte a sa de până acum, ilustrând fără rest credo-ul poetic enunţat într-un interviu din „Luceafărul": „mefienţa faţă de retorica grea, totalmente lipsită de ironie, a unor întinse câmpuri ale literelor române; asumarea în manieră soft a condiţiei de poet, fără învestirea orfică exaltată în perimetrul aceloraşi câmpuri". Cele două cărţi anterioare, Unghii foarte lungi şi cumsecade (Vinea, 2005) şi Poeme prerafaelite (Pontica, 2008), se achitau doar pe jumătate de programul acesta minimal şi minimalist, observând exclusiv acea prevedere care vizează refuzul retoricii înalte şi agelaste şi exemplificând-o prin poeme nu numai antimetaforice, dar de-a dreptul antitropice, seducătoare aşadar nu prin frumuseţe, ci prin inteligenţa oarecum masochistă a şarjelor şi exerciţiilor autoironice. Acum, Bădiţa trece la nivelul următor, acela privind condiţia de poet, mai precis asumarea ei într-o manieră soft, fără emfază, fără stil august şi revelat, fără poză orfică, fără, în fine, nimic care să-l diferenţieze pe individul numit poet de ceilalţi indivizi ai speciei. Odată puse aceste condiţii de restricţie, întrebarea devine inevitabilă: când nimic nu-l diferenţiază pe poet de ceilalţi, ce e poetul?

Să nu ne lăsăm aşadar păcăliţi de tonul giocoso, ori de caracterul ludic al intrigii. E drept, Bădiţa se preface că scrie cronica unei ediţii a taberei de poezie de la Săvârşin, inventând situaţii absurde, relatând tacticos vorbele şi faptele patafizice ale celorlalţi poeţi invitaţi, precum şi conversaţia lui, nu mai puţin patafizică, cu Regele Mihai, descriind locuitorii şi cutumele unui Săvârşin harmsian — totul fără a zâmbi niciodată, fără a trage cu ochiul către cititor pentru a institui pactul comic, ca şi când pseudo-cronica taberei ar fi ţinută de un Buster Keaton paraşutat printre douămiişti. Textele de aici au aparenţa unui cartoon generaţionist, în care caricaturile poeţilor populează caricatura Săvârşinului, însă muppet-ul care se mişcă prin lumea aceasta colorată, mopetele lui Bădiţa, să-i zic aşa, face pe raisonneurul pentru că vrea să-şi afle propriul rezon, să înţeleagă ce e cu el, să se dumirească dacă lumea aceea a poeţilor e şi a lui, dacă e, în sfârşit, şi el poet — şi, dacă da, ce anume înseamnă asta. Desenul animat cu douămiişti e de fapt un roman vizual despre o dramă identitară.

Radu Vancu





Ocolul lumii în 50 de jocuri creative
de Ana & Mircea Petean

Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2010, 212 p., ediţia a IlI-a

Inventariem şi analizăm puzderie de producte literare, dar suntem vizitaţi, sistematic şi iritant, de întrebarea: care ne sunt cititorii? Unii au transformat îngrijorarea aceasta în procupare şi au generat câte un vademecum pentru copii sau tineri, un nume clasic, din acelea care-ţi vin în minte pe loc, fiind cel al lui Iordan Chimet, un luminător al copilăriei noastre. Mai mult pot face pentru valorile emergente — iar astăzi nu mai are cum să existe valoare fără cunoştinţe, măcar elementare, de poetică artistică — oameni dotaţi cu know how în ceea ce numim îndeobşte ars combinatoria, prevăzuţi cu simţul pedagogic indispensabil apropierii de „realitatea cititorului". Am zice că e vorba de o acţiune de salubritate socială. Cu atât mai stimabil apare efortului tandemului Ana&Mircea Petean în a furniza societăţii îndrăgostiţi veritabili de phantasia, într-o lume în care visătoria — ori starea de trimbulind a lui Nichita — pare să fie conotată ca handicap. Avem în faţă, e adevărat, un manual, primul de creative writing de la noi, dar nu unul canonic, ca structură, după cum nici tonul sau atitudinea lui nu sunt defel canonice. Atractivitatea sa derivă, primordial, din ingenuum-ul empatic ce locuieşte fiecare pagină. În principiu, discutăm de un elogiu suprem adus fiinţei gânditoare pe cont propriu, sau, mai precis, duhului care face posibilă desprinderea de sottisier-ul mediatic, cu emoţii de-a gata, şi elansarea în orizontul „imprudent" al speculaţiei creatoare, cea care chiar dă seama de ambiţioasa autocaracterizare de homo sapiens.

Atrage maximal atenţia motto-ul (cules din Borges) acestui provocator remix teoretico-aplicativ, cu ductus istoric şi tipologic: „(...) pot să le insuflu altora voinţa de a învăţa ceea ce eu abia ştiu sau abia întrevăd". Ce ar fi mai profitabil pentru decidenţii învăţământului decât ruminarea unei atari expresii, dincolo de arborescenţa itemizată a unui jargon pretins de necesitatea etapei evaluării? Şi aici contează definiţiile stabilizate, putinţa de a identifica metafora, logogriful, antoverbul, transpoziţia, litota şi alte „meşteşuguri", însă accentul cade pe procedurile apte de a înălţa copilul, fără a-l scoate din joc, în zariştea a ceea ce numea B. Garcian nuova y misteriosa signifcacion „Lecţiile" dislocării din retorica prefabricată curg în siajul unei imposibil de igorat expresii a lui Valéry: „Nu-ţi poţi da curs liber decât după un teribil dresaj". Atâta doar că Ana&Mircea Petean au capacitatea de a duce termenul „teribil" în zona prietenosului.

Gabriel Coşoveanu






Apărarea libertăţii 1938-1947
de Ioan Stanomir

Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010, 192 p.

Ataşamentul unor oameni de onoare pentru nişte idei cărora părea, încă din 1938, să le fi trecut vremea, face substanţa cărţii lui Ioan Stanomir, Apărarea libertăţii, 1938-1947. Mai puţin de un deceniu de exces înghite îndelungi eforturi de naturalizare a moderaţiei. Faţă de taberele, ireconciliabile, pe care anii '40 le vor hotărî pentru aproape tot restul secolului, polemicile interbelice nu pot părea decât cordiale. Erau disputele unor ideologi care se ascultau, cu totul preferabile meciului surd care va urma. In preziua lui se aud, totuşi, vocile câtorva intelectuali, publici, militanţi, în cel mai cuprinzător sens al cuvântului. Oameni care nu mai fac, precum generaţia Unirii, o ţară pe hartă, ci o ţară din umbră care, în felul ei, a păstrat ceea ce începuse să dobândească: consecvenţa. Iuliu Maniu, N. Carandino, Mihail Fărcăşanu, Grigore T. Popa sunt aceste figuri, cu profesii diferite, dar făcând acelaşi legământ cu libertatea, pe care Ioan Stanomir le reţine nu pentru neşansa lor, enormă, ci pentru demnitatea cu care s-au dus în întâmpinarea unei istorii care, dacă nu i-a servit, nici nu i-a putut face s-o servească. Din această poziţie, marginală, dar inatacabilă, pot sancţiona dezertările unor congeneri care, în loc să dea direcţia, transmit mesajul că fiecare se descurcă cum poate. De bună seamă, cei reprezentativi mai bine decât cei anonimi. Critica pe care Carandino i-o face lui Rebreanu, severă, atunci când pro-nazistul din interes nu mai poate răspunde este, spune Stanomir, profetică. Talentul deturnat nu scuză, dimpotrivă, acuză. Insă lucrurile, relativ simple în '44, măcar pentru câteva conştiinţe dispuse să taie în carne vie, şi să nu izbăvească opera de om (cu formula, şi ea presimţitoare, a lui Călinescu), se complică cu fiecare an care trece. Intr-atât încât alegerea bobului de neghină rămâne o corvoadă de basm...

Oameni cu dileme, curioşi, prudenţi faţă de autoritate, intelectualii din inventarul lui Stanomir afirmă libertatea elegantă, care nu domină şi nu ofensează. Libertatea politicoasă. Rămâne de văzut dacă scoaterea puterii din ecuaţie, faţă cu o omenire care, spune Russel, în contra lui Marx, o preţuieşte mai mult decât banul, este istoriceşte viabilă. Istoria dictaturilor succesive spune că nu. Această istorie alternativă, parte dintr-un proiect mai vast, apărută în colecţia Constelaţii, iniţiată şi coordonată de Vladimir Tismăneanu, a Editurii Curtea Veche, aprinde nădejdea că da. Facultatea de alegere este, vorba lui Carandino, limitată.

Simona Vasilache