Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu
de Ligia Tudurachi
Prefaţă de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010, 244 p.

Adevenit un loc comun al exegezei că literatura amfitrionului de la „Sburătorul” e lipsită de valoare estetică, interesând aproape exclusiv ca document de personalitate. În răspăr cu acest curent de opinie, Ligia Tudurachi vede în Lovinescu un veritabil reformator al romanului românesc din interbelic şi un scriitor original, ce îşi depăşeşte cu mult epoca. Şi asta deoarece criticul literator ar avea meritul de a fi propus, în romanele sale, ipoteza unei psihologii experimentale şi a unui tip de discurs foarte modern, în acord cu ideea formulată într-un articol din 1931 (Expresia creatoare de realităţi), care spune că: „în loc să o urmeze, cum ar fi firesc, de multe ori cuvântul determină realitatea sufletească”.

Poetica romanului lovinescian se bazează, după convingerea exegetei, pe exploatarea posibilităţilor de expresie şi de semnificare ale clişeului. Nu întâmplător, tot printr-un clişeu („masca apoloniană”), deci într-o manieră mimetică, obiectiv-impersonală, va alege Lovinescu să-şi afirme personalitatea, conştient că numai în felul acesta îi poate păstra şi amprenta unică, „individuală” (nota „diferenţiatoare”). Teoria expresiei „creatoare de realităţi” se regăseşte, de fapt, pe trei paliere distincte ale operei lovinesciene: în scrierile de doctrină (teoria formelor fără fond), în memorialistică (mitologia personalităţii) şi în literatura de ficţiune (ce explorează valorile pragmatice ale limbajului). Clişeul ia, succesiv, locul „formei” („fondul” fiind o realitate fluidă şi vagă, de ordin psihic), al „voinţei” (în raport cu „temperamentul”, reductibil tot la o dimensiune „sufletească”) sau al vorbirii personajelor lovinesciene (care au totuşi o psihologie, însă una depinzând exclusiv de limbaj). Romanul lovinescian e citit acum ca o dramă a neputinţei de a vorbi (şi trăi) autentic, câtă vreme literatura, incapabilă de a mai atribui existenţei un sens, se mulţumeşte să-i prescrie doar nişte reguli.

Cuvintele care ucid. Memorie literară în romanele lui E. Lovinescu e o comprehensivă exegeză dedicată romanului lovinescian şi un studiu plin de idei provocatoare. O carte admirabilă, care consacră un critic talentat şi de o inteligenţă cristalină, tăioasă, ca diamantul.

Antonio Patraş


Ai vrea tu tense
de Bogdan Lipcanu
Bucureşti, Editura Casa de Pariuri Literare, 2010, 88 p.

Ai vrea tu tense este o carte prin care autorul ei îşi îmbrăţişează, cu toată tandreţea şi cu toată violenţa, trecutul. Ce înseamnă trecutul pentru el? Copilăria şi adolescenţa de la sfârşitul anilor ’80. Aşadar, ca pentru ceilalţi congeneri ai săi, amintirile personale se suprapun peste ultimii ani ai comunismului din România.

Bogdan Lipcanu decide să pună în poeme sentimentul difuz al nostalgiei pentru el însuşi – cel din ultima decadă comunistă – şi pentru toate lucrurile care îl înconjurau atunci. Atitudinea nu este nouă. Tendinţa rememorării pluteşte în aerul timpului nostru. Ai vrea tu tense e o transpunere în poezie a iniţiativei care se desfăşoară de ceva timp pe multe site-uri pe Internet, în care se postează fotografii cu tot felul de produse şi obiecte foarte apreciate în vremea comunismului, pe care le obţineai greu, cu rezultatul unei plăceri vecine cu fericirea. Autorul adaugă, bineînţeles, nota personală, propriile amintiri şi privirea sa de copil care atribuie înţelesuri evenimentelor haotice din jur. Prăjitura Albinţa, Cico, jocul Marocco (greu de găsit), desenele animate Bălănel şi Miaunel, cuburile, jocurile cu soldaţi, revista Regia fotbalistică, ciocolata Brăduţ, ţigările Karelia, gândurile despre anul 2000 şi multe altele au chipul copilăriei, oricât de bune sau de neinspirate ar fi fost. Întrebările simple ale copilului de atunci rămân fără un răspuns, cu atât mai adânci: „Şi mă gândeam. Bun, şi dacă am deveni prieteni?/ În extraordinara ipoteză în care am deveni prieteni,/ ce am face?/ Am merge la cofetărie, am mânca o prajitură/ şi, dup-aia, ce-am face dup-aia,/ ce-am face toată viaţa?/ Am sta aşa?” (p. 39) Interesul cărţii poate veni din identificarea cititorului cu personajul. E un fapt că oamenii care au trăit aceiaşi ani de comunism au, în proporţie de 90%, aceleaşi amintiri. Acelaşi gust al anotimpurilor, aceleaşi emoţii în faţa momentului în care îi „cereai prietenia” unei fete, aceleaşi jocuri, aceleaşi bucurii.

Ai vrea tu tense este o felie de istorie personală, pe care doar sinceritatea nudă o face să capete o înfăţişare poetică.

Iulia Iarca


Voioasa expunere a ordinii mondiale
de Alexandru Bălăşescu
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, 104 p.

Voi spune despre această provocatoare colecţie de texte că se poate citi în cursul cîtorva călătorii cu tramvaiul. Şi asta nu pentru că aşa se recomandă a fi citite cărţile scurte – căci Voioasa ordine…, în ciuda numărului mic de pagini, e o lectură densă, pertinentă unei lecturi cu creionul în mînă –, ci pentru că astfel va funcţiona cel mai bine: în miezul lumii sociale de care se ocupă. Deşi textele nu se desfăşoară doar în România, ci pe multe alte meridiane, de la Orange County, SUA la Teheran, rămîne constantă privirea exercitată vieţii sociale, înţeleasă nu exhaustiv, ci fragmentar, compusă din detalii, fiindcă metoda lui Bălăşescu e fidelă ideologiei deconstructiviste a examinărilor pe care le profesează.

Înainte de scurte consideraţii ceva mai aplicate, trebuie spus că unul dintre cele mai lăudabile aspecte legate de Voioasa expunere a ordinii mondiale este faptul că se adresează unui public larg, nespecializat, căruia îi face accesibilă, într-un limbaj sportiv, curăţat de jargon profesional, ceea ce s-ar numi „privirea antropologică”. Sau, cu cuvintele lui Vintilă Mihăilescu din prefaţă, „dacă după citirea acestui volum vi se va întîmpla să vedeţi idei pe stradă, nu vă speriaţi, se cheamă antropologie”. Căci dincolo de prospeţimea observaţiei de pe fiecare pagină a volumului stă un sistem explicativ complex şi vioi (sau voios) în a cărui logică se poate înţelege ce au în comun criza economică şi baronul Münchhausen, televizorul şi participarea civică, spaţiile publice din SUA şi din lumea a treia sau o vitrină cu armele şi podoabele unui şef de trib de la Antipa cu vitrinele magazinelor de haine scumpe, creatoare de statut social. Inutil să precizez că din toate astea nu lipseşte (auto)ironia care se ghiceşte încă din titlu, dovadă (nu doar de umor, ci şi de invitaţie la participare) şi întrebările sau alte formule retorice din finalul unora dintre texte. De altfel, cei care i-au citit volumul anterior, Paris elegant, Teheran incitant. Corpuri estetice, subiecte politice (Curtea Veche Publishing, 2008), sînt familiarizaţi deja cu disciplina analitică a antropologului Alexandru Bălăşescu, cu descrierile sale alerte şi cu demonstraţia relaxată, lipsită de obstinaţie, dar care-şi atinge ţinta.

Cele douăzeci de texte din acest volum sînt inegale şi ca dimensiuni, şi ca parcurs: unele dintre ele sînt concluzii esenţializate în spatele cărora par să stea reflecţii şi cercetări îndelungate, altele sînt schiţe ale unor posibile studii viitoare.

Ana Chiriţoiu


Cartea cu anluminură
de Paul Aretzu
Piteşti, Ed. Pământul, Piteşti, 2010, 72 p.

Căutând arhetipul celest prin mijloace literare şi tânjind spre o unio mysticum cu puterea verbului omenesc, atâta câtă este ea, Paul Aretzu ne pregăteşte pentru a suporta splendoarea grea de suferinţă a pogorârii semnelor Domnului printre noi. Autorul se arată – ca şi în alte scrieri, bunăoară Cartea Psalmilor – un teologhisitor al Iubirii divine, un trăitor într-o ecclesia pe care şi-o doreşte, ca orice creştin, puternică şi grăitoare în toate sensurile. Poezia se prezintă, aici, ca o formă de pioasă cerere şi argumentare redactată de unul dintre „lihniţii din toată lumea”, care „din puţin trăim, o frântură de/ pâine, o linguriţă de vin”. Ca receptacol al „rugăciunilor umilicioase”, versul slujeşte atât protocoalelor închinării omului către Creatorul său, cât şi mărturisirii unei conştienţe de sine, vanitate pură şi mormânt al dorinţei de a crea un univers autonom, cu legi şi îndreptări de ordin scriitoricesc. Meşteşugul cunoscut drept anluminură visează, metaforic, în acest volum, să împace pornirile de afirmare ale preafiravilor zbătători spre iluminare cu trăirea liturgică, tăcută şi tremurată. Suntem făcuţi martorii unei simbioze resimţite, de către mai toţi poeţii religioşi, ca un compromis între credinţă şi tăgadă, deoarece întâi e privirea mută spre Cerul născător, iar expresia ar putea să nu survină, şi totuşi o face, astfel că succedaneul Logosului dintâi, preluat de stihuitor, sună aproape a pângărire: „Pentru că scriitorul nici nu are unde să moară,/ decât în literatură. acolo este locul lui de veci./ghemuit sub suflarea vântului./ zâmbind printre lacrimile mamei sale./sugând ţâţa lingvistică”.

Poetul ni se pare îndatorat unei spuse a fondatorilor Bisericii: Omne datum optimum et omne donum perfectum desursum est, descendes a Patre luminum („Orice natură foarte bună şi orice har desăvârşit este de sus, coborând de la Tatăl luminilor”). Iar Sfântul Pavel a adăugat: „Tot ceea ce este revelat e lumină” (Efeseni 5:13). Ca să „vezi” această lumină, sub formă de anluminură sau de gând, se cuvine să te înscrii întrun canon, să înţelegi că drumul „tot către Canaan” trece prin ordalia uitării vinovatului ego, în favoarea slăvirii unui alt cer: „în coşare/Maica orantă născu icoană a lui Dumnezeu./cer arătat peste biserică./ la ea închină mu-ne în de-a pururi extaz”. O carte filtrată prin Dionisie Pseudo- Areopagitul şi prin Plotin, de recitit oricând pentru prea alergatele noastre suflete postmoderne.

Gabriel Coşoveanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara