Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Recuperarea unui scriitor Lucian Boz de Ilie Rad

1. Preliminarii. Pentru literatura română, Lucian Boz reprezintă un caz de două ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul său la noi, în perioada comunistă: deşi nu a criticat niciodată regimul politic de la Bucureşti (nici măcar în corespondenţa particulară; doar într-o scrisoare către Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci după Revoluţie, el considera una din "ctitoriile" epocii, Canalul, ca o "nefastă întreprindere a dementului Ceauşescu"), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevărat că despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildă, din 1981, N. Steinhardt, prietenul său, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie că "Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia". De aici se poate înţelege că Boz n-a plecat din România comunistă, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea ... capitalistă, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cărţile semnate de Lucian Boz, apărute în perioada interbelică. Totuşi, reeditarea lucrărilor sale a fost obstrucţionată de regimul politic comunist, pentru că Boz era, nu-i aşa, un transfug! O tentativă a lui Emil Boldan - colegul său de liceu şi facultate - şi Constantin Crişan, de a-i reedita un volum de eseuri, în anii '80, a rămas fără rezultat (cartea proiectată n-a putut fi publicată "sub regimul trecut din cauză că mă aflam în afara graniţelor ţării", recunoaşte însuşi scriitorul, într-un dialog cu Nicolae Florescu).

În al doilea rând, e interesant de analizat ce putea deveni Lucian Boz în cultura română şi ce a devenit efectiv ("Păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi" - cum zicea Blaga, într-un poem). La doar 24 de ani, publică eseul Eminescu. Încercare critică (1932), care a atras atenţia lui G. Călinescu şi care îi va face un elogios comentariu, încheiat astfel: "Remarcăm o putere de speculaţiune atât de pătrunzătoare uneori, încât, faţă de sutele de pagini ale recenţilor eminescologi, care au studiat aşa de mizer ideile posibile ale poetului, puţinele pagini ale tânărului eseist merită cele mai călduroase şi neprecupeţite laude (Adevărul literar şi artistic, an XI, nr. 617, 2 octombrie 1932, p. 7). Peste trei ani, Boz îşi reuneşte în volum (Cartea cu poeţi, 1935) eseurile despre 31 de poeţi români ai momentului, aproape toţi validaţi de istoria literară. Tot acum publică frecvent cronici literare la cărţi de proză (care vor fi reunite în volum abia în anul 1981, la Sydney, în regie proprie, sub titlul Anii literari '30).

În 1951 emigrează din Franţa în Australia, iar această aventură, cauzată de vitregiile istoriei, nu "i-a servit", cum ar fi spus Constantin Noica, nu a fost profitabilă pentru el, ca intelectual român. Obligat să presteze o altă muncă, fără legătură cu literatura şi cultura, putea citi doar seara şi în zilele de duminică. După ieşirea la pensie (1974), s-a ocupat de reeditarea, în regie proprie şi în tiraje mici, a unora din cărţile sale. Ar fi putut să îşi scrie memoriile, dacă ar fi avut imboldul necesar din ţară. Nu l-a avut! Aşa încât el ar trebui inclus în categoria "năpăstuiţilor", nu în cea a "privilegiaţilor", după o clasificare a lui Arşavir Acterian

2. Viaţa şi activitatea literară. Lucian Boz s-a născut la 9 noiembrie 1908, la Hârlău, jud. Iaşi, şi a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia. A fost critic literar, eseist, romancier, poet şi traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) şi al lui Mendel Boz. Tatăl său a participat, a fost rănit şi decorat în Primul Război Mondial. În 1909, familia Boz se mută la Bucureşti, astfel încât viitorul scriitor urmează, în Capitală, Liceul "Gheorghe Lazăr". Îşi continuă studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti (unde i-a avut profesori, între alţii, pe Istrate Micescu - ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, şi ministru al Justiţiei, 1939-1940 -, Constantin Stoicescu, Vintilă Dongoroz, J. Vermeuleu ş.a.), obţinând licenţa în 1934. Nu profesează avocatura, ci se lansează în presă şi în critica literară. Debutează în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventează Cenaclul "Sburătorul", condus de Eugen Lovinescu. Colaborează la Facla, Adam, Adevărul literar şi artistic, Tiparniţa literară, Capricorn, Mişcarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat), Contimporanul (secretar de redacţie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viaţa românească, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineaţa, Adevărul şi al săptămânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodată de Constantin Brâncuşi, care se afla atunci la Bucureşti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981). Editează revista avangardistă Ulise, din care au apărut patru numere (1932-1933). După suprimarea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, de către Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacă la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Études (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza războiului, respectiv a ocupaţiei germane. Participă la conferinţe publice şi îi audiază pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneşte pe Barbu Fundoianu şi Ilarie Voronca. În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Branişte. De ase­me­nea, face cronică diplomatică pentru agenţia americană United Press în Franţa. Colaborează la ziare franţuzeşti, pentru a-­şi câştiga existenţa. După ocuparea Franţei, se implică în mişcarea de Rezistenţă, fiind arestaţi (în 1943, împreună cu soţia sa, Cora) de Gestapo şi internaţi în lagărul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gării Austerlitz. Sunt salvaţi de la deportarea în Germania de către Legaţia României din Franţa (doar 12 persoane, printre care şi soţii Boz, din câteva mii). La Paris colaborează la publicaţiile Le Petit Parisien, Excelsior şi Dimanche illustrée. La sfârşitul anului 1944 revine în ţară şi, cum "diavolul reportericesc din el nu-l lasă în pace", creează, împreună cu Martin Economu, cotidianul în limbă franceză L'Information Internationale, devenind şi redactor al cotidianului Finanţe şi industrie şi lucrând şi la Agenţia Română de Informaţii pentru Presă, ARIP. Publică lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945). Traduce Tăcerea mării de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arătând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupaţiei: rezistenţi sau colaboraţionişti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevărului (reapărut sub direcţia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finanţe şi industrie şi L'Information Internationale (acesta se va transforma în săptămânal, dar în limba engleză: International News). Simultan, colaborează ocazional la ziarul Le Monde. Expediază corespondenţe la unele ziare scandinave. În 1947 este trimis în ţară, de către ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetă, venind pentru ultima oară în România. Cum şi ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau să dispară din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele franţuzeşti şi la Radio Paris era doar ocazională, Boz se angajează funcţionar la o întreprindere pariziană. La sfârşitul anului 1950 decide să emigreze în Australia, nevoind să revină în România ocupată de tancurile sovietice. După un scurt sejur la Genova, pleacă spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, după o călătorie de 35 de zile! Se opreşte mai întâi la Canberra, unde prestează munci necalificate, pentru a se întreţine (a fost sudor - fiincă urmase un curs de sudură cu arcul electric, în Franţa - într-o uzină, dar a suferit un accident, care l-a obligat să îşi schimbe "jobul"), apoi se stabileşte la Sydney. Aici creează un birou de PR, fără angajaţi, fiind ajutat doar de soţia sa, Carola, fostă jurnalistă la Dimineaţa, şi ea mare iubitoare a literaturii şi culturii. Beneficiind de excelenta cunoaştere a limbilor franceză şi engleză, Compania Air France îi oferă conducerea reprezentanţei acesteia în Australia, soţia angajându-se la Ambasada Franţei. În această calitate, publică, în ziare şi reviste australiene, sute de articole despre aviaţia şi industria aero-spaţială franceză. În 1958 este decorat cu medalia "Crucea de Cavaler al Meritului Comercial", iar în 1979, statul francez, luând în calcul şi activitatea sa din Rezistenţa franceză, îi conferă "Crucea de Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului", pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.

Spuneam că activitatea firmei sale îl solicită foarte mult, încât găseşte puţin timp să se ocupe şi de literatură (o va face abia după pensionarea din 1974). În anii '80 îşi reeditează, prin xerocopiere, câteva lucrări din perioada interbelică, pe care le trimite unor prieteni şi cunoscuţi. După 1990, colaborează la Jurnalul literar (1994-2002), unde publică scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Australieni. Colaborează la ziare şi reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intenţiona să scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.

A publicat volumele: Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucureşti 1932 (ediţia a II-a, fotocopiată, Sydney, 1979); Cartea cu poeţi, Editura Vremea, Bucureşti, 1935; Franţa, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1945; "Masca lui Eminescu", urmată de "Eminescu. Încercare critică" şi încheiată de "Critica literară despre eseul meu", fotocopiată, Sydney, 1979; Moartea abstractă si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiată, Sydney, 1980; O săptămâna a poeziei, fotocopiată, Sydney, 1981; Anii literari '30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului şi un desen de Marcel Iancu, fotocopiată, Sydney, 1981; Scrieri, I. Ediţie îngrijită de Nicolae Ţone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998; Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, la care se adaugă volumul de scrisori: Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondenţă cu Ştefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt. Ediţie îngrijită şi note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Călin Teutişan şi Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001. A prefaţat volumul de versuri al lui Ştefan Baciu, Poemele poetului tânăr (1971), şi Brăţari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.

3. Două volume mai puţin comentate. Dacă volumele de critică literară ale lui Lucian Boz au fost comentate şi analizate de specialişti, două din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franţa, 1938-1944 (1945) şi Piatra de încercare (2000).

Scrisă "la cald", lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945, păstrată la fondul secret, până la Revoluţie) reprezintă mărturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franţa, în intervalul amintit. Cu un evident şi pronunţat caracter memorialistic, lucrarea are două părţi: în prima, aflăm informaţii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot şi capitularea Franţei, cu toate urmările, tratate în capitole speciale: exodul, consecinţele armistiţiului, cauzele căderii Franţei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Franţei sub ocupaţia germană, mişcarea de Rezistenţă, scriitorii "Maquis"-ului, presa şi propaganda prin radio etc. În partea a II-a, este descrisă debarcarea aliată în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa şi a soţiei sale şi trimiterea lor în lagărul de la Drancy. Redau aici o mărturie luată de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: "Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză, drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei Române de la Paris.

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pétain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutaţi de prietenul Cioran ş...ţ, care a plecat de urgenţă la Vichy, să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre Ťlumea liberăť să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute." (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronică Noi, NU!, din 9 iunie 2006).

Urmează un şir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Franţei asupra nazismului, dar şi ale câtorva colaboraţionişti, trădători fascinaţi de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptător în Rezistenţa franceză, prieten cu Elena Văcărescu), Léon Blum (intelectual şi om politic de mare anvergură, asasinat de nazişti în lagărul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaboraţionişti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptător pentru cauza ţării sale), Susanne Borel (jurnalistă şi om politic, devotată Franţei), Marcel Déat (apologet al naţional-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Franţei.

Atât de mult mizează autorul pe faptul trăit, autentic, încât capitolul despre arestarea soţiei sale, Cora, este relatat de ea însăşi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca şi în cazul volumelor de eseuri literare, remarcăm şi aici câteva trăsături care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteşte cu talentul ziaristului, care nu evită elementele insolite, pitoreşti: pentru a umili Franţa şi pentru a se răzbuna, armistiţiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pădurea de la Compičgne, în acelaşi vagon în care mareşalul francez Foch dictase condiţiile sale diplomaţilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele şi execuţiile de ostateci, făcute cu o sălbăticie rară, uneori pentru motive insignifinate: "inscripţia de către copii, cu cărbune, pe asfaltul unui oraş a semnului V (care însemna victoria aliată), era urmată de amenzi grele şi de arestări făcute la întâmplare." (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: "S-au produs cazuri dramatice ca, de pildă, într-o mică gară din sudul Franţei, unde familiile celor cari trebuiau să plece, neveste şi copii, s-au trântit de-a lungul şinelor, în faţa locomotivei, crezând că, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. ŤFeldgendarmeriať şi Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralieră asupra celor culcaţi pe şine şi, după ce o parte din ei au fost ucişi, ceilalţi fugiră şi trenul putu fi îndrumat spre Germania" (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneşte, fiind sas din Ardeal, şi care ceruse să fie înrolat în armata germană: "Şi nu-mi pare rău, pentru că mănânc, beau şi câştig mai bine ca la români."; repatrierea unor evrei români şi maghiari în ţările lor (câţiva, din miile de evrei închişi în lagărul de la Drancy) se datorează faptului că, în Franţa, "Legaţiile română şi ungară erau în... concurenţă! Dacă aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetă, puteai fi sigur că a doua zi vor apărea articole, clişee sau note favorabile despre România (şi viceversa)." (p. 147). La fel s-a întâmplat şi cu repatrierile evreilor.

Puţine observaţii aş putea face acestei cărţi, în cazul în care ea ar trebui reeditată. Una dintre acestea ar viza percepţia asupra actului de la 23 august 1944: "În ziua în care România devenea liberă, Parisul, ţinut timp de patru ani sub ocupaţie nazistă, era şi el eliberat, graţie spiritului de eroism şi sacrificiu al locuitorilor săi"


(p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesară pentru a judeca anumite lucruri: se ştie că "eliberarea" de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemţilor cu sovieticii.

Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), subintitulată "roman", se hrăneşte din aceeaşi experienţă a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. După o informaţie a lui Florin Manolescu, prima variantă a fost scrisă în engleză, sub titlul The Testing Bench, dar nu se ştie dacă a fost vreodată publicată. Fără alte precizări, deducem că versiunea în limba română a fost scrisă în această limbă, ceea ce o integrează din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt uşor de recunoscut prototipurile din viaţa reală: Serge Romanescu = Lucian Boz, Ştefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, soţia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc. Acţiunea reia destinul autorului din cartea Franţa, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul şi omul de litere Serge Romanescu, care lucrează la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângă guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins că "fascismul nu e altceva decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferă: lagăre de concentrare, teroare şi sclavie." Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregătea să părăsească Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anunţarea armistiţiului de către mareşalul Pétain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazişti, universul carceral etc. Romanescu se implică într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, după care pleacă la Lyon, unde va fi arestat şi aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reacţionează populaţia Franţei - adevărată "piatră de încercare" - în faţa cotropitorului nazist. Este recuperat din lagăr de către mişcarea de rezistenţă, cu puţin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, după eliberarea oraşului, unde se întâlneşte cu soţia sa, Liana. Un capitol intitulat Meşterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creaţie. La câţiva ani de la declaşarea "războiului rece", familia decide să emigreze în Australia: "Perspectiva unui nou război şi, mai ales, dorinţa de a proteja viaţa lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge şi Liana să se depărteze cât mai mult de Europa", alegând Australia.

Scris cu o mână sigură, microromanul lui Lucian Boz excelează prin conturarea atmosferei de epocă, fie ca e vorba de boema bucureşteană înterbelică, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazişti.

4. Relaţia cu România şi cultura ei. Deşi aflat la o depărtare atât de mare de ţara natală, Lucian Boz a continuat să-i vorbească limba, alături de celelalte două limbi pe care le stăpânea perfect: franceza şi engleza. Unul din prietenii rămaşi în ţară, Constantin Noica, se şi miră, la un moment dat, de cât de bine şi-a păstrat el limba română.

Aşa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înverşunare regimul politic de la Bucureşti (ca Ştefan Baciu, de pildă). Într-o scrisoare către Arşavir Acterian, îi reproşează acestuia susţinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) că "ar aparţine literaturii române doar cei care se consideră Ťromâniť, trăind în ceastă ţară şi scriind româneşte". Iată replica sa: "Fără falsă modestie, să vorbesc niţel şi despre mine. Am fost şi continuu de a fi rodul unei creşteri şi educaţii româneşti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietenţe, cât de mult sunt încadrat, trup şi suflet, României". Într-adevăr, autorul a făcut nenumărate gesturi de ataşament faţă de prima lui patrie. În Australia, a ţinut conferinţe despre cultura română şi a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informaţii în legătură cu artiştii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizează informaţii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu şi Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu şi Dan Lache, toţi incluşi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).

Interesantă, în acest sens, este şi atitudinea lui Boz faţă de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chęne, de care este efectiv indignat: "ambii am fost şocaţi de brutalitatea subiectului şi de un dialog de o nespusă vulgaritate.", îi scrie lui Arşavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Şi continuă : "Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt duşman al României, aşa de deformat e felul cum e prezentată ţara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.", iar în scrisoarea următoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: "Cum am scris recent lui Barbu şBrezianuţ, singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen duşman al ţării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României." (ambele scrisori au fost publicate în România literară, nr. 39, 2003). Cred că aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi ataşamentul scriitorului faţă de limba şi cultura în care s-a format ca intelectual.

6. Concluzii. Cărţile lui Lucian Boz, apărute în perioada interbelică, au fost, de regulă, elogios comentate de G. Călinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crişan, Constantin Darie. După Revoluţie, s-a bucurat de atenţia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae }one, Cornelia Ştefănescu, Andrei şi Barbu Brezianu, Constantin Crişan, Horia Ion Groza şi alţii. Este inclus în dicţionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este că Nicolae }one a început editarea operei sale (a apărut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucureşti, 1998). "În­tr-o generaţie strălucită - scria Mircea Zaciu -, puţinătatea operei nu înseamnă loc mărginaş, periferic", iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind "din aceeaşi materie densă şi pură, meteorit dintr-o aceeaşi constelaţie".

Voi propune o teză de doctorat despre activitatea literară şi publicistică a lui Lucian Boz, contribuind şi pe această cale la integrarea completă a scriitorului în universul culturii române.