Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Recuperări de Marius Chivu


Debutanţi toţi sau doar scriindu-şi romanele în perioada nefericită a anilor 1945-1948, prozatori precum Mihail Villara (pe numele adevărat Mihail Fărcăşanu, şeful organizaţiei liberale de tineret), Theodor Cazaban, Alexandru Vona, Dinu Pillat, Pavel Chihaia, dar şi altii, sunt astăzi o generaţie nu pierdută integral, dar nici recuperată satisfăcător. Dinu Pillat, în al cărui scris poate fi detectat un soi de textualism avant la lettre, Al. Vona înlocuind curajos personajul cu individul, Pavel Chihaia scriind destul de camusian - credea Ion Negoiţescu - Blocada, am fi avut, aşadar, un val de prozatori poate existenţialişti, poate mai apropiaţi de experiment, interesanţi în orice caz, apţi să ducă mai departe realizările prozei din perioada interbelică. Contextul politic sumbru a frânt însă ultima generaţie normală din literatura noastră făcând loc aberaţiei proletcultiste. Al. Vona este, alături de Pavel Chihaia, singurul dintre aceşti prozatori care, deşi a scris puţin, are ocazia să fie până la urmă contemporan cu receptarea reală a propriei opere scrisă şi, după cum mărturiseşte, abandonată acum o jumătate de secol. Frunzele nu mai sunt aceleaşi, de Mihail Villara, apărut în 1946 şi Blocada în 1947 au fost retrase din librării, iar autorii interzişi şi obligaţi moral la exil. Al. Vona nu şi-a putut publica Ferestrele zidite în 1947, dar când romanul a apărut în 1993 receptarea critică a întrecut aşteptările.

Deja toate discuţiile asupra prozei scurte recuperate parţial în volumul Misterioasa dispariţie... (Cristina Ionică a scris, la timpul respectiv, o recenzie în nr. 30/2002 al României literare) au pornit de la simbolistica ferestrei preluată din romanul mai sus amintit. Deşi merită încercată o lectură independentă a acestor proze, textele sunt, cu două-trei excepţii, evidenţi sateliţi ai romanului. Cei fascinaţi de metode structuraliste ar putea găsi la acest autor o materie generoasă. Ca şi în Ferestrele zidite, oamenii care populează aceste povestiri sunt strâns legaţi de casele în care locuiesc. Bătrâna din Jilţul şi bătrânul din Clopotul se retrag în case pe măsură ce-şi interiorizează tot mai mult viaţa şi simt apropierea morţii. În Casa, naratorul notează privind dărâmarea unei clădiri: „Casa aceasta se dărâma uşor, ca şi cum viaţa care trecuse prin ea nu o legase cu nimic de restul lucrurilor. Mai bine zis, se desfăcea, parcă purtase în ea însăşi germenele acestei nimiciri.” Dar se pot încerca, bineînţeles, şi apropieri cu zone literare exterioare. Mai ales că orice reconsiderare şi recuperare de acest tip suferă de tentaţia comparatistică. Predilecţia pentru personaje bătrâne şi senzaţia permanentă de fragilitate şi de iminenţă a morţii, precum şi delicateţea narativă apropie o proză ca Jilţul de nuvelistica lui Anton Holban, de pildă. În vreme ce Clopotul sau Noapte cu lună, o frumoasă metaforă a fascinaţiei şi iluziei atingerii idealului, par a degaja o atmosferă sud-americană.

Nu cred în misticismul povestirii Misterioasa dispariţie..., după părerea Martei Petreu, care este o povestire mai degrabă buzzatiană. Desigur, problematica transcendentului care modifică radical fiinţa şi percepţia umană, prezenţa neaşteptată a divinului oferind umanului pentru scurt timp o existenţă feerico-onirică de basm, este evidentă. Oraşul de câmpie simbolizează viaţa, iar casa devine spaţiul căsniciei: „Se însurau, adică intrau împreună cu un tovarăş de sex opus ş...ţ într-o cameră mică înregistrată la primărie. ş...ţ Asta era în teorie, fiindcă în realitate mai era o draperie ascunsă, pe care o descoperea numai unul sau amândoi uneori şi pe acolo puteai să ieşi oricând fără să te vadă nimeni. Camera aceasta mai avea o proprietate ş...ţ singura importantă, în camera aceasta se năşteau copiii. De fapt se mai năşteau copii şi în alte camere, fără număr la primărie.” (p.38) Tonul e foarte important şi acesta e într-un registru minor şi parodic, exact ca la scriitorul italian care rezolvă problema aproape anecdotic în câteva pagini alerte şi în linii bine concentrate. Iată un scurt fragment reducând la esenţial starea de graţie divină, ca într-o povestire pentru copii: „Oamenii nu mai vorbeau decât foarte puţin. Asta începuse în ziua în care descoperiseră că, de cum se uitau unul în ochii celuilalt, porneau deodată aceeaşi frază. De atunci se înţelegeau făcându-şi numai semne, şi chiar şi semnele erau din ce în ce mai imperceptibile. Asta scurta grozav ceremoniile.” (p. 47)

Aproape în toate povestirile din acest prim volum, personajele însingurate până la pierderea identităţii sociale dezvoltă o relaţie specială cu lucrurile şi cu obiectele din jur aflate într-un permanent raport întuneric-lumină, apropiere-depărtare. Remarca undeva naratorul din Ferestrele zidite : „Sunt obiecte indiscrete ce se amestecă mai mult decât altele în viaţa noastră”, iar pentru oamenii singuri, ne spune acum, obiectele sunt cu mult mai importante. O anumită lentoare a gesturilor, minuţiozitatea observaţiei susţinută de eleganţa stilului şi, bineînţeles, de un deosebit simţ al descrierii fac din Li-i-i-ina!, de pildă, un text apropiat cumva de tendinţele nouveau-roman: “Fără nici un rost deschise ochii mari şi-şi trecu, fără să mişte capul, privirea prin odaie. Regăsi, fără nici o surpriză, toate obiectele cunoscute, cu un plus de precizie, dezolantă faţă de imaginea mai suplă, mai vie, care le aşteptase în ea. Până şi umbrele se solidificaseră parcă. Pendula arunca pe tapetul înflorat o pată tot atât de fermă, de geometrică, de aceeaşi durabilitate indiferentă, ca aceea a detaliilor celor mai simple ale desenului parchetului, a succesiunii cifrelor de pe cadranul familiar.” (p. 109)

Dar harnicii editori clujeni ai autorului au reuşit să mai smulgă şi alte texte de la acest autor atât de capricios cu editarea propriei opere. Pentru a-l impune publicului românesc, cei doi editori au îngrijit şi un dosar Al. Vona - Ovidiu Constantinescu şi au adăugat fiecărui volum o postfaţă şi o agendă a primei întâlniri de la Paris cu autorul, respectiv fişa de dicţionar alcătuită de Florin Manolescu pentru Enciclopedia exilului literar românesc. Esmeralda este un volum care, pe lângă povestirea omonimă şi o alta intitulată La capătul liniei 9, şi acestea scrise tot în anii ’40, adună şi câteva Fragmente dintr-un jurnal început în 1943.

Ca şi textele din volumul precedent, nici aceste povestiri nu au, practic, subiect. Chiar dacă personajele sunt, de data aceasta, copii, întâlnim aceeaşi atmosferă levitantă, în afara timpului dinamic, de fapt, un timp al singurătăţii placat pe o apăsătoare aşteptare. Nimic din starea reală interioară a introvertitelor personaje nu răzbate până la cititor. Strategia insolitării funcţionează impecabil şi aici. Puştiul Veniamin (un fel de nepoţel al lui Gavrilescu) vizitează bâlciul încărcat de personaje bizare şi apoi are o reverie cvasi-iniţiatică, în vreme ce Esmeralda, fata unui marinar plecat mai tot timpul pe mare, crescută izolată de lume de bunica ei, se simte atrasă fatal de leul circului, sosit pentru câteva zile în acel orăşel, cu forţa misterioasă şi senzuală a necunoscutului.

În ce măsura noi, cititorii de astăzi, judecăm opera lui Al. Vona în funcţie de perioada în care a fost scrisă este greu de precizat. Părerea generală este că, paradoxal sau nu, scrierile lui se înscriu fără greutate în ambele orizonturi, singurul perdant fiind, prin această întârziere de o jumătate de secol, doar autorul. Din păcate, cred că recuperarea atât de fragmentată şi de fragmentară a operei acestui scriitor, operaţiune datorată, repet, tenacităţii Martei Petreu şi a lui Ion Vartic, va rămâne fără efectul scontat. Cu atât mai mult cu cât cititorii, atâţia câţi vor fi fiind, sunt prea puţin preocupaţi de reconsiderări de acest tip. Un volum masiv recuperând integral proza scurtă rămasă inedită atâta timp ar fi fost de preferat. Din aceeaşi cauză, aceste fragmente dintr-un jurnal început prin 1943, scurte notaţii şi reflecţii în linia prozei, rămân şi ele datoare cu o imagine mai largă şi mai relevantă.

O mică observaţie asupra editării: formele vechi ale unor cuvinte ca împiedecat, complect, jghiab, cari, totdeodată ş.a. meritau totuşi aduse la zi. Dincolo de intenţia păstrării particularităţilor de limbă ale autorului.



Alexandru Vona, Misterioasa dispariţie a oraşului din câmpie, proze scurte, 1941-1997, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2001, 150 p.

Alexandru Vona, Esmeralda, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, 112 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara