Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Redescoperirea marilor modele narative: Cronică de familie de Eugen Negrici


Fiindcă, prin trecerea timpului, ne este dat să vedem îndeajuns de limpede evoluţia prozei reapărute la noi după 1953, primul lucru pe care îl remarcăm este felul cum îşi reconstituie ea, treptat, statutul elementar de proză realistă. Redescoperind şi recuperînd, ca după o inundaţie devastatoare cu mîl roşu, resturi din marile construcţii interbelice, zidurile rămase în picioare, folosind vechile temelii şi memoria supravieţuitorilor, prozatorii păreau a fi constrînşi să reînveţe abeceul construcţiei narative: începînd cu principiile creării de tipuri şi conflicte.
Ca model al "reconstrucţiei", şi-au luat ceea ce fiecare dintre ei considera că e mai solid în istoria precomunistă a romanului şi indeniabil în ochii înşişi ai autorităţilor. Nu au fost avute în vedere la început, fireşte, marile experienţe romaneşti ale secolului XX şi nici prozele psihologizante sau fantastice tipărite la noi sau în alte părţi ale Europei necomuniste. Un model la îndemînă putea fi Balzac (sau proza românească de tip balzacian), căci explicarea personajelor prin mediul lor de formare şi de vieţuire părea să ilustreze mulţumitor tezele teoriei literare marxiste (în variantă sovietică şi autohtonă), întemeiate pe determinismul mecanic.
Alcătuită din 24 de nuvele cu o întindere variabilă, Cronică de familie (apărută în versiune parţială în 1955 şi republicată ca trilogie în 1957), acoperind un secol de istorie - de la Cuza la regimul comunist -, este, în fond, cronica nemelancolică a stingerii unei clase (boierimea). Scrisă în spiritul realismului balzacian, care nu favorizează, nu idealizează şi nici nu împinge în caricatură (cel puţin în intenţie), cartea poate fi socotită o replică la Romanul Comăneştenilor: ea anunţă epuizarea rolului istoric al moşierimii, fără să-i "înfiereze" reprezentanţii - cum, fără doar şi poate, ar fi dorit activiştii din cîmpul culturii.
Prinse într-un flux romanesc impresionant, sute de personaje - din lumea politică, din armată, din funcţionărime etc. - îşi întretaie destinele cu cele ale descendenţilor paharnicului Manolache Cozianu, urmăriţi în succesiunea generaţiilor. Indivizii aparţinînd unor tipologii - psihologice, temperamentale, morale - clasice (dintre care nelipsiţi în fiecare generaţie sînt ambiţioşii, veleitarii, setoşii de putere şi de sex, rataţii) constituie fauna balzaciană a acestui roman solid, scris în tehnica secolului trecut şi în care conflictele sînt viabile şi clar conturate, naraţiunea nu e complicată şi ambiguizată de schimbarea vocilor, de abundenţa episoadelor secundare, de cursul meandrat al tramei sau de analizele psihologice greoaie şi nesfîrşit de lungi.
După o jumătate de secol de la redactarea (în vremuri irespirabile şi în cîteva etape) a trilogiei, se poate spune că ea rămîne, în pofida slăbiciunilor, astăzi lesne sesizabile, cea mai cuprinzătoare frescă şi una din puţinele tentative reuşite de a crea un ciclu romanesc din biografiile generaţiilor succesive ale aceleiaşi familii. Numai Mircea Ciobanu se va mai încumeta, tîrziu, în anii '80, să compună saga unei familii şi să descrie în Istorii (unde modelul îndepărtat pare a fi tot Tacit) lumea, şi ea, în felul ei, aristocratică, a dispărutei clase de mijloc româneşti a meseriaşilor şi negustorilor avuţi. Trimiterile pe care le fac astăzi comentatorii la Un veac de singurătate sau la spaţiul propus de Faulkner ni se par excesive. Singurele nume care pot să ne spună ceva despre această Comedie umană sînt Cardinalul de Retz, Balzac, Tolstoi, Nicolae Filimon şi Mateiu I. Caragiale.
Ceea ce ţine la un loc episoadele, dă convergenţă destinelor individuale şi unitate viziunii este senzaţia - care emană din fiecare întîmplare a cărţii - că asistăm la o alunecare lentă, ireversibilă spre neant, la stingerea unei clase care întîmpină o istorie cu fiecare clipă mai ostilă.
Este o clasă căreia i se potriveşte acea formulă din Sallustius adoptată ca deviză a clanului de primul urmaş al paharnicului Alexandru Cozianu: contemptus animus atque superbia, ipsa nobilitas. Dar sentimentul supremaţiei sociale, semeţia înscrisă în genele boierimii noastre nu au măreţie, manifestîndu-se în acest ultim veac al evoluţiei ei mai curînd ca reflex al sentimentului acru al frustrării şi al conştiinţei unui sfîrşit pustiitor. Urmaşii, fii, nepoţi şi strănepoţi ai lui Alexandru Cozianu (Davida, Bonifaciu Cozianu, Elvira Vorvoreanu, Ghighi Duca, Şerban Romano, Dim Cozianu), sînt posedaţi de demonul superbiei care le dictează gesturile, le impune limbajul, ţinuta şi aspectul locuinţei.
Rareori cîte un vlăstar al acestei stirpe boiereşti se înscrie, prin puţinătatea seniorială a gesturilor şi a opiniilor, prin bun-gust, prin discreţie şi eleganţă neafişată, în imaginea canonică a aristocratului învăluit cu melancolii crepusculare. Aristocraţia lor se dovedeşte a fi mai curînd un lustru de castă dobîndit prin exerciţiul trufiei. Sub el se ascund instinctele vulgare, colcăie pofte devoratoare. Barbaria lor funciară, furiile grobiene ies la suprafaţă în împrejurările în care le sînt periclitate interesele sau în momentele de derută erotică, cînd morga nu poate dosi primitivismul, lăcomia bestială sau energia criminală dezlănţuită.
De fapt, interesul acestei cărţi ţine chiar de felul în care autorul ne face să observăm schimbările infinitezimale din cadrul raportului esenţă-aparenţă. Cele mai multe personaje ar putea ilustra specia "ipocriţilor sublimi" de care vorbea G. Călinescu, întrucît comportamentul lor ne lasă să întrezărim, sub o mare diversitate de măşti, viclenia instinctelor. Setea de posesiune, dorinţa irepresibilă de a avea întunecă şi subordonează toate celelalte aspiraţii.
Aceia dintre cititori care, născuţi în comunism, nu au decît o idee vagă despre ce înseamnă sentimentul proprietăţii, pot să fie contrariaţi de imaginea mulţumită de sine a lui Dim Cozianu, care, abia intrat în postura de proprietar de moşii şi acareturi, sprijinindu-se bine în perne, se simte "ca un bărbat şi un stăpîn". Chiar şi femeile, în loc să se "abandoneze" vrajei erotice, îi privesc pe bărbaţi fie ca pe nişte moşii îmbietoare, fie ca pe unele arvunite dar neadjudecate, fie "cu plăcere sătulă, mulţumită, de proprietar" în toată regula (vezi cazul Cleopatrei Cozianu). însăşi iubirea de ţară înseamnă pentru ei iubirea de proprietate, de ce e "al tău".

Istoria emblematică a Davidei, fata lui Alexandru Cozianu, fiinţă bizară şi pură, dar atinsă de acelaşi orgoliu nemăsurat al neamului, dovedeşte o excepţională intuire de către scriitor a dialecticii mişcărilor sufleteşti. Ea îl iubeşte în secret pe ministrul şi strălucitul orator Şerban Vogoride, pe care îl vede drept singurul om politic în stare să biruiască în bătălia aproape pierdută de clasa ei. Cînd află însă că bărbatul acesta ce întruchipa idealul ei de virtute este amantul mamei sale (Sofia), fata se transformă, dintr-o fiinţă sublimă şi nobilă, într-o fiară vicleană, purtată doar de vîntul răzbunării şi distrugerii. Prefăcîndu-se îndrăgostită de tînărul Anghel Popescu (pe care în realitate îl dispreţuieşte), îl determină pe acesta să-l ucidă pe Vogoride, idealul aspiraţiilor sale. Cînd fapta e împlinită şi însuşi simbolul clasei nu mai există, temperamentul Davidei se dezlănţuie din nou stihinic şi criminal. Răzbunată pe umilinţa suferită, ea îşi îndreaptă acum, cu aceeaşi incontrolabilă, nebunească patimă, dorinţa de nimicire spre cel care a reprezentat doar un biet instrument, mai întîi al umorilor ei feminine şi, mai apoi, al orgoliului ei de clasă.
Cu dispariţia ministrului conservator - un simbol al salvării şi renaşterii unei clase - s-a năruit un ideal, s-au frînt toate aspiraţiile boierimii de recîştigare a autorităţii ei pierdute o dată cu reformele lui Kogălniceanu şi Cuza. Sîntem la hotarul dintre două lumi şi moartea lui Vogoride semnifică începutul unui proces de destrămare morală şi de degradare ireversibilă a stirpei Cozienilor, care îi absoarbe pe mai toţi eroii lui Petru Dumitriu. Culorile cărţii îşi pierd treptat strălucirea, iar desenul personajelor evoluează în caricatură şi grotesc.
Curînd după eveniment, Alexandru Cozianu va ieşi din scenă, iar destinul Davidei va lua încă o dată o turnură simbolică. Căsătorită cu bancherul pizmuitor şi intrigant Lăscăruş Lascari (politician liberal, după ce fusese deputat conservator), Davida îşi pierde complet grandoarea, devenind nimic mai mult decît proprietatea acestui reprezentant al boierimii îmburghezite şi al regimului monstruoasei coaliţii. La 30 de ani, zeiţa Kali a distrugerii e o bătrînă cu ochii "acuma pustii şi tulburi".
rmaŞii acestui burghez nesăţios, care "semăna cu o bucată de caş care a făcut păr", şi ai aristocratei prăbuşite în trecut şi în apatie vor popula paginile cărţii devenite, din momentul consemnării mezalianţei, un veritabil bestiar al setoşilor de putere şi huzur, al sexopaţilor, al egoiştilor mîrşavi şi lipsiţi de scrupule. Răniţi, loviţi mortal de istoria care le-a împuţinat treptat privilegiile, ei nu-şi mai pot satisface după voia inimii pofta de avere. Dar instinctul posesiunii le rămîne tot activ; el se preschimbă în dorinţă de parvenire, în lăcomie sexuală şi delir pasional, în apetit alimentar monstruos, într-un hedonism deşănţat şi cinic, într-o nevoie continuă de scandal, amuzament şi farsă crudă, în histrionism "sans rivage".
Totul în lumea lor - rareori penetrată de intruşi - este exacerbat de prezenţa tenace a unui sentiment nedesluşit de teamă şi disperare. Membrii acestei caste în ruină au reacţii extreme şi impulsuri fioroase, iubesc şi urăsc cu patimă incendiară. Senzaţia de sfîrşit de cursă îi face să se agaţe de orice le-ar alunga plictisul, să găsească cu o disperată înverşunare, spre a-şi umple golul din suflete, noi şi noi pricini de divertisment, să-şi îndestuleze poftele oricît de extravagante.
Seria celor ce nu fac altceva pe lume decît să-şi sporească plăcerile şi să-şi potolească la vedere pasiunile netrebnice e deschisă de cinicul Bonifaciu Cozianu, care se combină cu cumnata şi îşi ţine închisă nevasta, vorbindu-i numai la nevoie. Complet dezumanizată, fiica Davidei, Elena Vorvoreanu, nu se codeşte să-şi omoare sora în vremea răscoalei din 1907, pentru a-i fura besacteaua cu bijuterii. împreună cu soţul ei, acum colonel în rezervă, e angajată într-o luptă de hiene cu Sofia von Bodmann şi Eleonora Smadoviceanu pentru averea bunicii sale Sofia, văduva lui Alexandru Cozianu. însă, conştientă de toate tertipurile celor ce, trăind în juru-i, se prefac a se îngriji de bătrîneţile ei, aceasta, cu diabolică inteligenţă, le pregăteşte tuturor acestor ipocriţi feroci o farsă, transformînd întreaga avere în bijuterii şi lăsîndu-le, ca într-o scenă de umor absurd, celei mai nevolnice dintre nepoate, "mototoalei" Eleonora, o fiinţă nătîngă şi molîie.

După excepţionala nuvelă închinată acelei zeiţe a distrugerii care a fost adolescenta Davida, Petru Dumitriu dă la iveală o proză demnă de pana lui Balzac sau, şi mai aproape, de aceea a autorului Enigmei Otiliei. Sentimentul puterii şi al bogăţiei o transformă pe "mototoala" Eleonora Smadoviceanu într-un mic geniu al torturii psihice şi, astfel, tîmpita familiei intră cu graţie în marea galerie a produselor teratologice ale neamului. Victime cotidiene ale inventivităţii Eleonorei sînt cele două Vorvorence (Elena şi fiica ei Elvira), rămase sărace şi la mîna ei. Sînt primele femei din neam care cunosc gustul umilinţei, dar, în cea de-a treia generaţie a Cozienilor, se înmulţesc personajele care cad din eşec în eşec, care acceptă slujbe ridicole şi se umilesc pentru mize mărunte.
în cel de-al doilea volum al Cronicii..., se tîrăsc palizii urmaşi ai elegantului aristocrat Bonifaciu Cozianu, care ştia să se ţină scorţos pînă şi în faţa principelui Carol I. Dim Cozianu, Elvira Vorvoreanu, Ghighi Duca, Gogu Apostolescu se străduiesc, ca nişte burghezi de serie mare, să parvină rapid sau să dea peste un chilipir oarecare. înjosindu-se zi de zi, ei sînt marcaţi de un amestec de teamă şi speranţă, o speranţă fără noimă. Ca să ajungă regină de o noapte în patul lui Carol al II-lea, Elvira Vorvoreanu se culcă succesiv cu oamenii de încredere din bogata reţea de entremetteuri a regelui.
Sînt ultimele zvîcniri ale acestei ultime generaţii de moşieri sleiţi şi în derivă. Plictisul şi frica sînt singurele stări care îi vizitează între chefurile lor posomorîte. Indivizii îşi pierd treptat trăsăturile definitorii şi devin o turmă apatică speriată de istorie ca de un pustiu nesfîrşit ivit deodată în faţa ochilor lor obosiţi. în schimb, în paginile cărţii se instalează acum un personaj omniprezent şi copleşitor: neantul, pe care îl descoperim pînă la sfîrşit, emoţionaţi noi înşine de proporţia golului, în spatele fiecărei fraze şi al fiecărui gest.
Generaţia de dinainte mai păstra un rest dintr-un vechi cult al faptei. Era încă întrucîtva preocupată de eşec, de insucces şi de ratare, şi Elena Vorvoreanu se afla în situaţia să tragă linia şi să rezume o viaţă de inutile osteneli, de zadarnice tentative: "Degeaba. Degeaba am făcut tot ce-am făcut. N-a ieşit nimic. Nimic. Nimic. Rahat". Fata ei, Elvira, e îndreptăţită însă să spună cuvintele pe care oricare ins din anturajul ei le-ar fi putut pronunţa într-un moment de luciditate: "N-avem nimic de făcut, n-avem nimic de lăsat".
Deposedaţi în martie 1945 de ultimele averi şi prigoniţi politic de regimul comunist, Cozienii mai reprezintă pentru acesta doar rămăşiţele ce trebuie supravegheate atent ale unei clase "exploatatoare". Cu nimic diferiţi, în ceea ce priveşte modul în care fac rost de bani şi îşi cîştigă existenţa, de indivizii din pegra societăţii, urmaşii mîndrului Bonifaciu Cozianu sporesc, în volumul al treilea al Cronicii..., lumea şi aşa supraaglomerată a derbedeilor, escrocilor, peştilor, hoţilor şi învîrtiţilor de după război.

Vechile măşti au căzut şi arată altfel acum acel contrast dintre esenţă şi aparenţă pe care s-a întemeiat şi cu care şi-a cucerit cititorii uriaşa galerie de personaje a Cronicii.... Deşi ajunşi pe ultimele trepte ale degradării, Elvira Vorvoreanu, Gogu Apostolescu, Cezar Lascari, Şerban Romano, Titel Negruzzi, Radu Calomfirescu şi ceilalţi îşi perpetuează iluzia superiorităţii de castă şi îşi cultivă cu obstinaţie, în gesturi şi vorbe, modelul diferenţierii: Il y a de la différence.
Sîntem într-o lume spectrală, unde fiinţe îmbătrînite prematur, cu haine uzate şi lustruite de purtare şi care nu se sfiesc să practice hoţia şi să accepte ocupaţii umilitoare (precum aceea de îndreptător de cuie), nu uită să poarte monoclu, să schimbe replici franţuzeşti, să fabrice guverne şi să-şi afişeze cu ostentaţie lenea şi refuzul "intrării în cîmpul muncii".
Grotescul şi caricaturalul sînt singurele note care domină acest tablou de final de lume bîntuit de "umbre deşarte". Umbre pe care le vom regreta după nu prea mulţi ani, cînd vom avea nostalgia elitelor în vremea mitocăniei generalizate.
Dar pentru că o carte ca aceasta nu ar fi apărut fără un final pilduitor, partea a XXIV-a, adică ultima, vorbeşte de o schimbare şi se numeşte, nu întîmplător, Tinereţea lui Pius Dabija. Ea ne arată cum se poate salva, în lumea nouă, un vlăstar al aristocraţiei româneşti în disoluţie: făcînd, spre binele tuturor, ceea ce însuşi autorul a făcut - pactul cu diavolul. El îţi deschide toate căile şi toate uşile, îţi oferă glorie şi opulenţă şi, după cum s-a văzut după 1989, nu-ţi periclitează viitorul.

Dreptul de a reclădi în sensul prozei tradiţionale şi de a urma îndeaproape liniile ei sigure şi solide fusese recucerit cu ajutorul clasei boiereşti de curînd lichidate, pe care scriitorii dobîndiseră permisiunea de a o descrie amplu, fără menajamente, dar şi fără o ostilitate aţîţată ideologic, tocmai pentru că ea nu mai constituia un pericol politic pentru regim.
Complexitatea personajelor aparţinînd apusei lumi bune - şi nu numai, ca pînă atunci, clasei muncitoare conduse de P.M.R. pe un "drum nou" - a îmbogăţit cu substanţă umană romanul românesc, compus pînă atunci pe schemele dezolant de previzibile ale realismului socialist. Dispărînd, moşierimea a furnizat şi prozatorilor români şansa (pe care o oferise, în Uniunea Sovietică, unor autori de felul lui Alexei Tolstoi) de a ieşi din cvasianonimatul detaşamentului de scriitori realist-socialişti.
A fost o probă de intuiţie artistică şi de evaluare corectă a posibilităţilor, întrucît, chiar împinşi în grotesc (cum se întîmplă în romanele lui G. Călinescu), reprezentanţii claselor înstărite rămîn infinit mai interesanţi decît eroii clasei muncitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara