Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Refuzul şi amânarea, văzute dintr-un fotoliu verde de Răzvan Voncu

George Almosnino, Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1985, ediţie îngrijită de Nora Iuga, Cuvânt înainte de Eugen Negrici, Postfaţä de Gheorghe Grigurcu şi Nora Iuga, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, 326 pag.

Aşteptam mai de mult o reeditare a operei lui George Almosnino. Discret, „ascuns” fără ostentaţie şi fără nimb de fals mister, poetul a plecat dintre noi mult prea devreme, lăsând o operă restrânsă, dar care merită, indiscutabil, să fie recitită.

Mai ales de critică, dar şi de amatorii genului, care ar putea găsi în textele sale un model discursiv şi un fel de a fi poet, cu totul diferite de moda actuală.

Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1985, cuprinzătoarea culegere întocmită şi gândită de cea care i-a fost soţie, poeta Nora Iuga, parcurge cele cinci volume pe care George Almosnino le-a publicat, în nu foarte lunga sa carieră literară. Ultimul dintre ele, Marea linişte, e, de altfel, postum: poetul l-a pregătit, însă, dispărând subit, nu a mai apucat să îl vadă şi tipărit.

Cinci volume pot părea puţine, dacă nu am lua în calcul dosarul politic prost, care a acţionat mereu ca o „frână” socială, şi sănătatea precară a autorului. Fiul unui burghez şi având el însuşi origini evreieşti sefarde, Almosnino şi-a văzut mereu drumul barat de fel de fel de interdicţii. Acestea nu i-au secătuit vocaţia, dar l-au marginalizat social şi chiar literar, în pofida unor prietenii literare frumoase, cu componenţii grupării onirice sau cu poeţi asemănători ca fel de a fi (de la Dan Laurenţiu la Virgil Mazilescu). Cum şi dispariţia sa s-a produs exact atunci când începuse o necesară reconsiderare critică, antologia de faţă umple un gol şi, de ce nu?, facilitează o relectură care se poate transforma, eventual, în resurecţie.

Antologia este gândită, de altfel, în acest scop. Ea este însoţită de două studii critice, semnate de Eugen Negrici şi Gheorghe Grigurcu, de un amplu tabel cronologic (menit să combată uitarea care însoţeşte, la noi, dispariţia fizică a scriitorilor), de un cuprinzător grupaj de repere critice, precum şi de două evocări, aparţinând Norei Iuga şi regretatei Constanţa Buzea. Împreună, toate acestea alcătuiesc un început de monografie sau, măcar, materia primă a unui viitor studiu istoricoliterar.

Structurată cronologic, antologia conţine strict opera apărută în volum a lui George Almosnino. Nu cunosc dacă mai există sau nu inedite ori variante ale poemelor din volum, şi nici dacă sumarul plachetelor a lăsat pe dinafară texte publicate anterior în reviste. Înclin să cred că Nora Iuga a mizat pe calitatea evidentă a poeziei lui Almosnino din volumele gândite de el însuşi şi, dacă aşa stau lucrurile, alegerea editoarei e de salutat. Poetul nu face parte din categoria scriitorilor „de volum”, ci a „orfevrilor”. O recuperare cantitativă nu ar fi schimbat cu nimic felul în care îi înţelegem astăzi opera.

Astfel, debutul lui George Almosnino, cu volumul Laguna (1971), s-a produs într-un context politic şi literar dificil, marcat de ocultarea oficială a grupării onirice (de care poetul era legat, prin solidaritate amicală şi prin concepţii literare) şi de ecoul paralizant al Tezelor din iulie.Almosnino a trebuit să facă un adevărat „slalom”, pentru a ocoli atât suspiciunile cenzurii, cât şi presiunile discursului poetic dominant. Deoarece, cum afirmă şi Eugen Negrici în subtilul studiu introductiv care prefaţează antologia, poezia sa nu s-a pliat pe modelul impus, cu un deceniu mai înainte, de generaţia lui Nichita Stănescu. Ocolind stilul înalt şi metafora abstractă, neomodernă, Almosnino a practicat o poezie „minimalistă”, care nu promitea epifanii, ci stări de spirit şi introspecţii. O atare poezie, ba încă scrisă de un autor cu dosar politic „pătat”, era de două ori suspectă pentru cenzura comunistă. De unde şi extrema precauţie şi retractilitate a poeticii lui Almosnino, care nu trebuie, totuşi, confundată cu ermetismul. Imaginea lagunei, ca spaţiu închis, ce-şi conţine toate semnificaţiile, dar fără a le obscuriza, e cât se poate de nimerită pentru a defini poetica volumului de debut. Fără emfază, fără pretenţia unei revoluţii, Laguna anunţa o cale proprie în poezia românească.

Sunt, oricum, câteva poezii excepţionale în acest prim volum, ale cărui note caracteristice sunt coerenţa şi meşteşugul neostentativ. Almosnino stăpâneşte arta de a ascunde „cusătura” poemelor, de unde aceste mici crime perfecte: „Par nefiresc în amurg lângă mal/ ca o săgeată de ceas nemişcată/ galben nisipul şi galbenă scoica/ pe care palmele mele o ridică la buze/ gâtul tău prelung de lebădă/ trebuie împodobit cu şiraguri/ dar cine te lasă singur”. Fără să fie masivă ca dimensiuni, Laguna impune prin maturitate şi prin tensiunea lirică permanentă.

Dificultatea acestei poezii – altminteri, despodobită de farafastâcuri textuale inutile – provine din delicateţea şi profunzimea neobişnuită a imaginarului poetului. Unul alimentat nu de mari viziuni ori de construcţii textuale de tip palimpsestic (ca la majoritatea poeţilor generaţiei şaizeci, ba chiar la echinoxiştii cu care este strict contemporan), ci de rafinate ruminaţii interioare, de spaime difuze, de o percepţie a realităţii ca fiind intrinsec absurdă. Dintre următoarele plachete, în special Omul de la fereastră (1982) şi Poeme din fotoliul verde (1984) adâncesc această poezie a refuzului şi amânării, a refugiului şi vulnerabilităţii, într-un discurs care, fără să fie apăsat, e lesne recognoscibil: „a păstra cum se mai întâmplă/ fel de fel de lucruri mici/ într-o cameră/ cât o melancolie// nici scop nici îndoiala scopului/ întro grabă mereu/ între uimire şi somnul/ care se lasă pipăit aievea”. Poeme din fotoliul verde mai aduce ceva preţios, la jumătatea anilor ’80: imaginea pilduitoare a poetului care, din nobleţe şi scrupul moral, nu mai aderă la nimic ce depăşeşte cordonul sanitar al intimităţii sale. Socialul impur, politizat şi maculat de complicităţi, îi repugnă.

Volumul postum Marea linişte (1995) leagă, adună şi limpezeşte firele lirice din volumele anterioare, într-un proces de „distilaţie” textuală somptuoasă, care ne lasă să medităm întristaţi pe marginea destinului nedrept al acestui scriitor. Care ar fi putut fi mult mai cunoscut şi, poate, mai influent din punct de vedere artistic, dacă ar fi avut şansa unei vieţi mai lungi şi mai clemente. Micile bijuterii lirice din seria Arhiva actelor uitate, de pildă, semnalau momentul creator fast în care se afla Almosnino, poet care şi-a construit din propria tăcere (sau, mai bine zis, din amânarea rostirii) o mitologie: „totdeauna m-am gândit// gura e o uşă/ dacă eliberez/ ţipătul/ se prăbuşeşte/ casa”.

Este George Almosnino un precursor al actualei poezii egografice? Cu siguranţă, prin câteva trăsături, creaţia sa anunţă unele dintre evoluţiile de după 1990. Prin refuzul „universului mare”, al Centrului, şi cultivarea realităţii mărunte, el anticipează optzecismul, cu precizarea că poezia sa merge într-o direcţie opusă: cea a cultivării observaţiei „piezişe”, suprarealiste/ onirice, nu a textualizării. Prin brevilocvenţa versificaţiei şi prin plonjeul brusc către spaimele şi fantaziile sinelui profund, el pare a fi, totodată, un părinte îndepărtat al aşa-zişilor „minimalişti” actuali. Numai că Almosnino este un mare meşter al textului, în timp ce poeţii de azi sunt complet indiferenţi la acest aspect. (În plus, nu citesc nimic, astfel încât cu greu se poate vorbi de influenţe...)

Dar mai ales e vorba de calitatea eminentă a poeziei lui George Almosnino, care e cea de a fi atemporală. Scrisă, cum spuneam, în totală indiferenţă faţă de stilul dominant în anii ‘60- ’70, ea şi-a păstrat independenţa faţă de orice mode. Trecute şi viitoare, deopotrivă. Personalitate artistică din stirpea lui Bacovia sau, dintre contemporani, a lui Mazilescu, Almosnino, refuzând vanităţile, a construit un univers liric care are orgoliul de a nu fi reductibil decât la el însuşi. Poet profund şi spirit rafinat, el se lasă descoperit şi degustat cu încetişorul, cu fereală şi secrete jubilaţii, ca un brocart oriental.

Nici un tablou al poeziei postbelice nu ar fi complet fără George Almosnino.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara