Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
„Regele prozatorilor“ de Mihai Zamfir

Dispariţia lui Michel Tournier s-a petrecut nu în anonimat, dar într-o surprinzătoare linişte: la cei 91 de ani ai săi, părăsirea acestei lumi n-a mirat aproape pe nimeni. Liniştea ce a însoţit plecarea lui Michel Tournier are însă o latură pozitivă, am spune încurajatoare: prozatorul reuşise să-şi construiască, discret, în ultimii ani o statuie, instalată deja în peisajul cultural al Franţei.

Privite la început ca o curiozitate, un mod ciudat şi desuet de a face literatură, romanele lui s-au impus – încet şi perseverent – drept ceea ce ele sunt cu adevărat, o suită de capodopere. Aşa că statuia s-a înălţat de la sine, fermă, solidă şi inevitabilă. Cine ia contact cu literatura franceză actuală dă peste statuia tot mai înaltă a lui Tournier, devenită de neclintit.

Cînd cineva a ajuns pe soclu încă din timpul vieţii, cînd e admirat în efigie de o ţară şi de o lume întreagă, mai are vreo importanţă data precisă cînd moare cu adevărat?

Să nu credem însă că Michel Tournier a fost un răsfăţat al soartei şi că aceasta i-a oferit din tinereţe celebritatea la care toţi visează; apariţia lui ca scriitor s-a făcut tardiv, greu şi cu opoziţii ce păreau de netrecut. Prozator? Nici nu se gîndise să devină aşa ceva. A abordat literatura oarecum din întîmplare sau, mai bine zis, pentru că nu-i rămăsese altă soluţie. Îndrăgostit de ţara de peste Rin, aproape bilingv francogerman, pasionat de filosofie, viitorul scriitor – provenit dintr-o familie profund filo-germană – a trebuit, în anii imediat următori războiului, să facă o figură cît mai discretă. Nu era recomandabil să te afişezi drept iubitor de germani! Pasionat de limba şi de cultura lui Goethe, Michel dorea să fie profesor de filosofie şi să-i înveţe pe alţii tainele celei mai profunde filosofii europene. Dar la infernalul examen de agrégation susţinut la Sorbona, unul dintre cele mai dificile din lume, Tournier a picat, aşa că visurile lui de profesorat filosofic s-au spulberat.

A vrut totuşi să-şi valorifice într-un fel cultura acumulată. Începe atunci să scrie articole, să facă emisiuni de radio, să editeze cărţi şi, mai ales, să traducă din limba îndrăgită. După cum va mărturisi mai tîrziu, a învăţat de fapt franceza, pe care credea că o ştie perfect, doar ca traducător din germană.

Şi-a publicat primul roman cînd trecuse bine de 40 de ani – o vîrstă extrem de înaintată pentru un debutant. Fusese însă, fără să ştie, dintotdeauna prozator: acum doar se apuca de scris. Vendredi, romanul de debut, primeşte Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze (raritate absolută cînd e vorba de un începător), iar indiscutabila sa capodoperă Le roi des aulnes (1970) obţine un Premiu Goncourt deosebit, deoarece, foarte curînd, autorul Regelui arinilor avea să fie primit el însuşi în Academia Goncourt pentru a aprecia, an de an, romanul francez contemporan al altora.

dCe fel de roman putea scrie un erudit, specialist calificat în filosofie, şi care pe deasupra debutase la 43 de ani? Evident, un roman purtînd semnele culturii, un roman mai degrabă tradiţional care să semene cu romanul clasic, pe scurt – un roman adevărat. Noutatea lui (pentru că romanele lui Tournier au avut toate o frapantă noutate) provenea din cu totul altă zonă decît din aceea a aluziilor politice, a lungimii frazelor ori a aşezării textului în pagină.

De fapt asta şi era marea problemă. Cînd Tournier intra în arena literară, la începutul anilor ‘70, spaţiul era aproape în întregime ocupat de protagoniştii aşa-numitului nouveau roman, de grupul snob şi hipermediatizat al tinerilor (sau mai puţin tinerilor) care scriau proză pentru critici, pentru emisiunile TV şi pentru colecţionari, ca la tablouri. Naraţiunile aproximative pe care aceşti apostoli ai noului le lansau pe piaţă sub nume de „roman” nu aveau intrigă, nu aveau personaje propriu-zise, nu aveau dialog, nu aveau final, adică nu mai aveau nimic din ceea ce făcuse pînă atunci onoarea speciei. Mai aveau din roman doar titulatura roman pusă pe copertă în josul titlului. Atît!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara