Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Regina nimănui de Marina Constantinescu

Toate se leagă. Nu gă- sesc ceva azvîrlit la întîmplare în anumite poveşti din viaţa mea. Sînt secvenţ e scurte dintr- un film sau nuanţe ale frunzelor sau un loc din lume sau o imagine sau un cîntec care te duc iute mai aproape de cineva care contează.

Este aşa un zgomot în afara mea, încît abia îmi mai aud vocea interioară. Abia mai ajung la mine. Ca să izbutesc, cumva, treaba asta, caut în jurul meu semne despre oameni. Exerciţiul pare dificil la început. Mereu se vîră cîte o ispită care să mă ducă altundeva, departe de mine. Şi totuşi...
Acasă şi în maşină ascult numai Radio România Muzical. Nu din snobism, din necesitate. Acolo nu există veşti catastrofice şi discuţii fără sens care doar să ocupe undele. Acolo există valoare. Şi nimic altceva. Muzica nu cunoaşte culorile momentului sau ale partidelor politice. Din păcate, cînd mă îndepărtez de Bucureşti, postul se pierde. De ani şi ani. Atunci, apelez la colecţia din maşină. Nu de mult, am nimerit Simon şi Garfunkel. Brusc, un flash: o vară toridă şi un apus ireal în oraşul Pleven, amenda pe care poliţia rutieră din Bulgaria, vigilentă nu glumă, a încercat să ne-o administreze. Viteză mare nu aveam, dar îi ascultam la maximum pe aceşti băieţi, artişti-poeţi-rebeli. Ascult şi zîmbesc. El condor pasa. If I could. Rică Manea. El îşi punea asta şi la Turda, într-un orăşel în care arta lui a zvîcnit ca aripile unei păsări în zbor. Şi s-a topit în amintirea cerului. Aureliu Manea. În 2007, am construit ediţia Festivalului Naţional de Teatru, ultima din cele trei pe care le-am făcut, cu gîndul la el. La geniul lui. La arta lui mare şi pură, unică şi bîntuită de Soare şi de Lună. Nu l-am cunoscut niciodată personal, dar mi s-a părut că ne ştim dintotdeauna. De multe ori, mă sfătuiam cu el în şoaptă şi de la el am primit multă putere să cred că teatrul şi imaginaţia nu au limite în frumos şi în uman, în iubire şi în nebunie. Printre altele, am pregătit o zi specială ca să discutăm şi să ne amintim despre repetiţiile şi spectacolele acestui regizor, despre viziunile lui memorabile, despre frazele-poem în care prindea un text, despre ce şi cum le spunea actorilor, despre lumină şi întuneric, despre neant. Au venit foarte mulţi dintre cei care au lucrat cu el cîndva, care ştiu cine este, care sînt altfel acum pentru că odată i-au stat în preajmă. A venit aproape tot Teatrul din Ploieşti, de pildă, iar doamna Revent mi-a fost un sprijin extraordinar, adorîndu-l pe Rică Manea, ştiind exact ce înseamnă el pentru teatrul românesc. Întîlnirea a fost la Teatrul Act şi pentru că am socotit spaţiul acesta în preajma intimităţii spirituale a regizorului şi omului care este Manea. Acolo, răsuna El Condor Pasa. Acolo, am cunoscut-o pe Viorica Manea Samson, sora lui Rică. Un om de o nobleţe răvăşitoare. Acolo, l-am îmbrăţişat pe Vittorio Holtier. Acolo, fiinţa noastră profundă s-a oprit, puţin, pe loc, ca să audă cum trece, printre noi, un condor. George Banu a venit ca la un rendezvous cu propriul trecut, cu propria lui tinereţe, cu ceea ce l-a ţinut, cred, pe acest drum al teatrului. Au fost colegi de facultate, prieteni, s-au însoţit, o vreme, în poveştile teatrului românesc. Cîndva, la o aniversară, Manea i-a făcut cadou coroana pe care a folosit-o în „Macbeth-ul” său. Coroana şi întreg imperiul amintirilor peste care a tronat au plecat, cu George Banu, la Paris. După mulţi ani, ca un cerc care se închide plin de miracol, Biţă Banu aduce cu el coroana şi i-o trimite lui Rică prin sora lui, la Galda de Jos, în clinica unde locuieşte şi se tratează de după retragerea din 1992. Cu alte cuvinte, uitarea nu există. Ci doar iubirea. După cîteva zile de la istoria cu Simon şi Garfunkel, primesc un mesaj de la Montréal, de la George Banu, aflat cu treburi în Canada. Foarte scurt, ferindu-se de o emoţie puternică, îmi face un anunţ: pe 28 septembrie, la Metropolis, se joacă un spectacol al lui Rică. Va fi şi Viorica, sora lui. Caută să nu lipseşti. Şi n-am lipsit.

Oare ştiţi cum ar fi un spaţiu în care vanitatea să fie abolită? În care să nu mai fie nimic secund? E destul de greu să imaginăm aşa ceva pe teritoriul unei realităţi care îşi bate joc de valoare şi de elite. Uneori, de aceea, şi ficţiunea se lasă greu cucerită. Ceea ce am văzut la Teatrul Metropolis, însă, m-a împins să meditez serios la ce rămîne arta. Arta neîntinată ca sens al unei existenţe. La ce te poate salva într-un moment sau fie doar pentru un moment. La cum poţi să treci pasajul vieţii prin spiritualitate. În întuneric, înţelepciunea şi inteligenţa sînt stele pe cer, lumină, călăuză. Spectacolul lui Aureliu Manea cu Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado mi s-a părut un Manifest al Iubirii pînă la capăt. Acest spectacol este un martor al umanităţii din fiecare. Sora lui Rică, Viorica Manea Samson, a produs această ieşire la rampă a fratelui ei. Probabil că s-ar fi cuvenit să încercăm să facem asta noi, oamenii de teatru. Fragilitatea experimentului este dublată de puterea iubirii. Iubirea lui Manea pentru teatru, iubirea surorii pentru frate, iubirea semenului, iubirea miracolului. Spectacolul-document este dublat de un film-document. Un making of. Amîndouă se alătură unei cărţi publicate recent tot de doamna Viorica Manea: „Texte regăsite” de Aureliu Manea. Trei piese, cîteva nuvele, un eseu, un scriitor-poet, decupaje ireale, aproape cinematografice, obsesii, alunecări onirice, iubire, iubire, iubire. Tripticul MANEA este, cred, o mărturie a sublimului din Om. A luminii din Om.

„Din secolul XVII pînă astăzi au trecut patru secole, dar o ascultăm şi azi pe Mariana Alcoforado pentru că iubirea este ceva după care jinduim cu toţii”, îi spune Manea actriţei sale, Crina Mureşan. Ei doi, regizor-actor, uşor speriaţi ca la orice început, ei doi într-o încăpere din clinica de la Galda de Jos, acolo unde au fost lecturile pe text, analiza formidabilă a regizorului, cu zeci de detalii profunde, care împrospătează acest text dificil, de o enormă sensibilitate, care investighează, de fapt, femeia. Înainte să fie călugăriţă, Mariana Alcoforado a fost femeie şi teza asta a lui Manea este de o coerenţă estetică, filosofică şi artistică impecabilă. Experienţa sexuală, unică, cu bărbatul iubit creează tensiunea imensă din mintea şi din sufletul ei. Tulburarea. Nevindecarea. Fiecare din cele cinci scrisori este definită de Manea cu aceeaşi forţă sintetică dintotdeauna, nealterată, care poartă amprenta viziunii lui. Una este erotică, alta este un ritual al abandonării şi al posesiei. Despre scrisoarea a patra, Manea vorbeşte ca despre una monotonă, letargică, spusă ca în somn. Se repetă deja pe scenă, la Căminul Cultural din aceeaşi localitate, Galda de Jos. Crina Mureşan se opreşte şi îşi roagă regizorul să rostească el, încă o dată, începutul scrisorii. Şi are dreptate. Tonul lui Manea este electrizant. Este vocea durerii pure, imaculate, spusă alb, sfîşietor. Mi-am amintit de Vlad Mugur, de felul în care a construit el celebrul monolog al lui Hamlet, în spectacolul de neuitat. Lui Hamlet i se şoptea textul, uitat parcă de protagonist, la fel, alb, ca în Somnul-Veghe. Iubire, durere, devoţiune, nebunie, ritual, rîs, incantare, umbra ca dublu, izbăvire. Un personaj straniu al lui Amos Oz evocă un proverb, o pildă despre durere, umilinţă şi izbăvire. „Cine a fost umilit şi a decăzut – doar acela merită să fie izbăvit. Decădere? Izbăvire? Nu, mulţumesc. Eu nu cer atît de mult. Întreb din nou, cu ce se poate îndulci durerea, măcar puţin, măcar pentru scurt timp? Cu singurătate? Cu înjosire? Cu vorbe? Sau dimpotrivă, prin extaz furios, prin sălbăticia simţurilor, prin uitarea lumii întregi, în afară de vîrtejul sîngelui?” Găsesc că neliniştea lui Shrulik o întîlneşte pe cea a Marianei Alcoforado aşa cum a citit-o astăzi Aureliu Manea pentru contemporanii noştri pentru care „gîndurile aleargă cu repeziciunea avioanelor militare”. Femeia- Călugăriţă se urcă pe tron şi îşi pune pune pe cap podoaba supremă, Coroana. „Regina nimănui, dar Regină!” îi spune Regizorul, Actriţei sale. Coroana lui Macbeth... Şi o altă Împărăţie. Cea fără de sfîrşit a iubirii, a neuitării. Aureliu Manea a fost studentul lui Radu Penciulescu şi coleg cu George Banu, un triptic teatral, un ţinut al visului şi al izbăvirii. Pentru mine.
Sprijinindu-şi capul pe mînă, Aureliu Manea, priveşte departe şi şopteşte, ca pentru sine, desprins de tot, de toţi şi de toate: „O să fie frumos, o să fie frumos. O să fie superb.”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara