Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Regres sau un alt fel de joc? de Felicia Antip


Păstrând ritmul anul-şi-cartea pe care şi l-a impus în ultimii cinci ani, Philip Roth a publicat în octombrie cel de-al treizecilea roman al său, Umilirea (The Humbling, Houghton, Mifflin, Harcourt, 2009) şi a anunţat şi titlul pentru 2010: Nemesis.

Este „o crimă împotriva propriei sale opere", a exclamat o cronicară. Alţii au căutat formule mai politicoase, dar dezamăgirea provocată de această cărţulie subţire şi anemică a fost generală: încă o dată, Philip Roth, care şi-a surprins de atâtea ori cititorii prin extravaganţe cum a fost Sânul (personajul principal, David Kepesh, se transformase nu într-o gânganie, ca la Kafka, ci într-o glandă mamară gigantică), sau resuscitând personaje a căror moarte o anunţase în romane precedente, vine cu ceva nou: un regres spre simplism, o naraţiune lipsită de rafinamentul stilistic caracteristic şi de complicatele lui jocuri de oglinzi menite să reflecte faţetele multiple ale personalităţii protagonistului.

In The Humbling rămân prezente, obsedante, temele lui din totdeauna: arta, erotismul, celebritatea, moartea, plus, în ultimele cărţi, decrepitudinea ca urmare inevitabilă a îmbătrânirii. Numai că ele sunt bifate parcă într-o doară, fără detaşare ironică şi fără osteneala de a le face să se întrepătrundă.
Alter-ego-ul autorului, cel care urmează să fie umilit până la anihilare, se numeşte Simon Axler, are 65 de ani, este actor, unul dintre cei mai mari interpreţi de teatru clasic din generaţia lui, dar şi-a pierdut brusc capacitatea de a trece rampa, de a captiva publicul. Primele pagini descriu starea de spirit a artistului anihilat sufleteşte de dispariţia raţiunii lui de a fi. Aceste pagini sută la sută Philip Roth sunt, din păcate, foarte puţine la număr. Profund deprimat (nevrozele sunt recurente în opera scriitorului care nu mimează, ci cunoaşte din proprie experienţă suferinţa produsă de divorţul dintre realităţile interioare şi cele exterioare), Axler este părăsit de soţie şi se internează voluntar într-un spital de psihiatrie. In cele 26 de zile petrecute acolo, întâlneşte candidaţi la sinucidere cărora le explică: „Sinuciderea este rolul pe care-l scrii pentru tine însuţi. Totul este pus cu grijă în scenă: unde te vor găsi şi cum te vor găsi."

In final (capitolul se intitulează chiar „Actul al treilea"), se va sinucide, pretinzând pentru sine că joacă rolul lui Constantin Gavrilovici din Pescăruşul, rol care, la început de carieră, „marcase primul său mare succes din New York, făcând din el cel mai promiţător actor din generaţia lui". Aşadar, nu numai că nu şi-a scris singur drama, dar, pentru că umilirea, înfrângerea lui, erau jalnice, ignobile, n-a putut să-şi aleagă, dintre morţile imaginate de alţii, una eroică: va fi, în ultima lui clipă, interpretul unui slăbănog, al unui ratat nesigur pe înzestrarea lui, invidios şi gelos pe tatăl său vitreg şi furios pe propria lui mamă. Testamentul lui avea să fie o scurtă însemnare, un citat din ultima replică a piesei: „Constantin Gavrilovici s-a împuşcat."

Cea mai degradantă dintre experienţele sfârşitului de drum fusese legătura cu Pegreen, fiica unor prieteni actori, cu un sfert de veac mai tânără decât el. Din totdeauna lesbiană, Pegreen (femeie lipsită de calităţi notabile, percepută ca mediocră şi de Axler) trăia o mare dezamăgire: partenera ei îşi schimbase sexul şi, în noua ei condiţie de bărbat, nu mai prezenta niciun interes pentru ea. După ce „talentullui murise" şi după ce tratamentul psihiatric îl scosese din hăul depresiei, Axler s-a agăţat de misiunea autoasumată de a o converti pe Pegreen la hetero-sexualitate. Iniţial a avut un succes nesperat, „transformarea" (titlul capitolului median al cărţii) extinzân-du-se şi la aspectul fizic şi la vestimentaţia mai tinerei lui iubite. Abia se convinsese însă că trăieşte alături de ea un nou început şi că va putea s-o determine să devină şi mamă, când Pegreen l-a părăsit pentru a-şi relua vechiul mod de viaţă. A fost lovitura de graţie.

Philip Roth descrie conştiincios - anost de conştiincios - gimnastica sexuală simplă, la aparate (cu ajutorul unor accesorii ca de bâlci), în doi sau în trei (adică folosind şi o tânără pescuită în stare de ebrietate dintr-un bar) practicată de dezasortatul cuplu. In comparaţie cu memorabilele scene erotice supraexplicite din romane precedente precum Complexul Portnoy, aceste zbateri prezentate fără distanţare, fără urmă de sarcasm sau de patos sau de orice altceva care le-ar conferi vreo noimă, aduc a film pornografic de joasă calitate.

Dacă The Humbling ar fi ajuns la o editură americană fără semnătura lui Philip Roth, manuscrisul ar fi fost refuzat: prea lapidar pentru un roman, prea frust, cu prea multe clişee, cu scene de o vulgaritate stânjenitoare. Este părerea aproape unanimă a cronicarilor din ţările în care cartea a fost pusă în vânzare. Nimic nu este inedit în The Humbling, nici măcar ideea de om de teatru sexagenar cu o viaţă sexuală provocatoare predispus la sinucidere. Cu 15 ani mai devreme, excelentul roman Teatrul lui Sabbath, de peste patru ori mai voluminos (şi distins cu National Book Award), îl avea ca protagonist pe păpuşarul Mickey Sabbath, în vârstă de 64 de ani, cu o poftă gargantuană de viaţă, de jocuri erotice excesive, de împliniri de orice fel, dar pe punctul de a se prăbuşi după moartea amantei pe care o înşelase şi care-l înşelase peste poate. Gata să se omoare, a fost salvat, în ultima clipă, de o vitalitate pe care nimic n-o făcea să se dea bătută: n-a putut să plece, pentru că „tot ce ura era aici".

S-ar zice că, la fel ca istoria omenirii, Philip Roth începe să-şi rescrie tragediile ca pe nişte farse, să se autocaricaturizeze. Comparaţia poate şoca, deşi scriitorul american s-a impus ca o adevărată forţă a naturii. Laureat al tuturor marilor premii literare americane (Nobel-ul continuă însă să-l ocolească), a fost clasicizat încă din timpul vieţii, prin includerea lui în selectul club literar „The Library of America", colecţie mai exclusivistă decât „Pleiade". Până în 2013, când urmează să împlinească 80 de ani, vor apărea toate cele opt volume identice, tipărite pe foiţă de Biblie cu elegante caractere Galliard, care vor face din opera lui Philip Roth a doua ca mărime din colecţie, după aceea a lui Henry James, cuprinsă în 16 volume. El este, însă, primul scriitor care a continuat să publice şi chiar să se reinventeze şi după ce s-a văzut în panteonul bibliofiliei, rezervat prin tradiţie unor dispăruţi iluştri. Numai alţi doi scriitori s-au bucurat de această onoare în timpul vieţii, dar abia după ce încetaseră oare cum să mai scrie: Eudora Welty, la 90 de ani şi Saul Bellow, în 2003, la vârsta de 88 de ani.

Am mai avut prilejul să deplâng defazarea care s-a produs în ceea ce priveşte pătrunderea majorităţii cărţilor străine din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea în spaţiul nostru literar. Am exemplificat-o prin întârzierea de trei decenii cu care a ajuns la noi Complexul lui Portnoy în 1999, când ni s-a oferit, în sfârşit, admirabila traducere semnată de George Volceanov, publicul românesc, de multă vreme imunizat de scrieri altminteri şocante, nu şi-a putut imagina nici pe departe vâlva stârnită de carte la apariţia ei.

Philip Roth străbătuse şi el, între timp, mai multe etape ale evoluţiei lui scriitoriceşti, ceea ce-l face şi mai greu de ajuns din urmă şi receptat corect, în pofida strădaniei de acum de a umple golurile (am auzit o veste bună: Polirom s-a angajat să-i publice integral opera). Citind, de pildă, în Adevărul literar şi artistic, sub semnătura domnului Marius Chivu, că Zuckerman - în Exit Ghost - era „afectat de propria origine evreiască (vezi Pata umană)", îmi dau seama că, pentru unii dintre noi, Roth continuă să fie un mare necunoscut sau cel puţin un neînţeles. Zuckerman este un alter-ego al prozatorului care, întrebat de un ziarist francez dacă se consideră evreu american sau american evreu, răspunsese: „Romancier american. Punct". Nici Philip Roth nici Zuckerman nu sunt şi nu au cum să fie „afectaţi" de originea lor evreiască. Şi ce vrea să semnifice invocarea în context a romanului Pata umană, în care profesorul Silk trăia fraudulos ca evreu pentru a-şi disimula negritudinea?