Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Regula atracţiei subtile de Sorin Lavric

Oamenii joviali ar trebui să aibă un sfîrşit pe măsură, încheindu-şi viaţa în tonuri vesele, în acord cu umoarea mucalită pe care au arătat-o semenilor. S-ar adeveri astfel că fiecăruia i se întîmplă după temperamentul pe care îl are, graţie unei atracţii subtile: evenimentele de care avem parte sînt chemate de o secretă afinitate cu vîna intimă, ceea ce înseamnă că pînă şi accidentele, cu aberaţia imprevizibilă a deznodă- mîntului lor, se înscriu în noima atracţiei subtile.
Ne cad în cap numai dramele cărora le înlesnim izbucnirea printrun ferment obscur, ascuns în meandrele sufleteşti, ferment de care nu ne dăm seama decît după ce drama s-a petrecut. Cu atît mai nefiresc pare cazul celor care mor în dezacord cu firea lor adîncă, încălcînd regula atracţiei subtile.
Acesta e cazul lui Ion Valjan, căruia mărturiile contemporanilor îi fac la unison un portret generos: un om onest, cordial şi plin de umor. Pînă şi autori cu condei veninos, precum Pamfil Şeicaru sau Tudor Arghezi, îl descriu ca pe un om bun, de-a dreptul simpatic, ba chiar săritor în sprijinul năpăstuiţilor. Cînd ajungi să-i îmbunezi pînă şi pe gazetarii cu ochi maliţios, filotimia de care eşti atins trebuie să fie mare. Dar cum prea multe calităţi idilice stîrnesc bănuiala unei complezenţe ipocrite din partea cunoscuţilor, nu-ţi rămîne decît să-i cercetezi lui Ion Valjan biografia, prilej cu care ţi se confirmă regula atracţiei subtile: Ion Valjan trebuia să moară în patul lui, înconjurat de afecţiunea rudelor, şi nu în mizeria închisorii de la Văcăreşti, sufocat de oceanul de dropică ce-i invadase trupul. Căci nimic din biografie nu-l predispunea spre calvarul ultimilor zece ani (1950-1960), cînd din bonomul intelectual cu miopie avansată nu mai rămăsese decît pielea întinsă a unui burduf plesnind de apă. Închis la Jilava, Aiud, Ocnele Mari şi Văcăreşti, din belferul planturos de altădată nu se mai distingea decît efigia detracată a unui muribund.
Retrospectiv, viaţa blajinului Ion Vasilescu, aşa îl chema după scriptele oficiale (Valjan fiind pseudonimul literar pe care Alexandru Davila i l-a dat), viaţa îi este un alai de fapte onorabile. Se naşte la Turnu Măgurele în 1881, termină Facultatea de Drept din Iaşi în 1904, îşi dă doctoratul în Drept la Paris în 1906, şi după cîţiva ani de magistratură (procuror şi judecător de instrucţie), intră în baroul de avocaţi din Bucureşti, alături de Istrate Micescu, Grigore Iunian şi Petre Pandrea. Faconda patetică îl preschimbă într-un vorbitor cu efect asupra curţilor de juraţi, de numele lui legîndu-se cîteva pledoarii memorabile în marginea unor crime care, în epocă, au stîrnit vîlvă. Citite azi, cu detaşarea celor opt decenii scurse, pledoariile trădează un spirit versat, a cărui inteligenţă face uz de stategia compătimirii, avocatul urmărind să-i mişte pe juraţi prin evocarea stării delicate în care se afla împricinatul în clipa săvîrşirii faptei. Ipoteza pe care o foloseşte ca pe o armă retorică e că un infractor e mereu produsul societăţii, adică o victimă inocentă a depravării colective, de aceea crima e urmarea influenţelor nocive la care a fost supus, drept care se cere să avem indulgenţă pentru nişte fiinţe strîmbe, ieşite de sub teascul împrejurărilor vitrege. Strategia aceasta are accente duioase, la care se adaugă fibra mucalită a unui orator care ştie să arunce cîte o poantă atunci tensiunea sălii cere destindere. Cu aşa tactică, nu-i de mirare că uneori clienţii lui Ion Valjan se pomeneau achitaţi.
Dar filotimia avocatului nu se manifestă doar în oficiul de maestru la bară, ci şi în compunerea unor comedii într-un singur act (Nodul gordian, Lacrima sau Generaţia de sacrificiu), pe care jovialul dramaturg le citeşte în şedinţele Cenaclului „Sburătorul”, Eugen Lovinescu (gratulat cu apelativul de „conu Evghenie” de către mucalitul scriitor) pomenindu-l de cîteva ori în jurnal. Din însemnările criticului se desprinde acelaşi portret: Valjan e un om cumsecade, căruia îi repugnă conflictele şi care, atunci cînd ia cuvîntul, stîrneşte hohote de rîs. Fotografiile din epocă întregesc imaginea unei firi histrionice, prinsă sub platoşa unei masivităţi obeze, dar cu o mină optimistă răzbătînd într-o fizionomie rotundă, de lună plină. Un bon viveur cu aspect rotofei, iubitor al plăcerilor vieţii.
Singurele certuri sunt iscate de lumea teatrului, directoratul de un an (în 1923-1924) la cîrma Teatrului Naţional din Bucureşti atrăgîndu-i conflicte cu „don Camillo” (Camil Petrescu) şi cu Victor Eftimiu, de fiecare dată mărul discordiei fiind legat de punerea în scenă a pieselor celor doi dramaturgi. Prieten cu Ion Rebreanu, pe care îl cunoştea de la întrunirile „Sburătorului”, Ion Valjan se va pomeni încondeiat în romanul Gorila , unde intră în pielea impozantului avocat Constantin Rotaru, un apropiat al personajului principal Toma Pahonţu, nimeni altul decît gazetarul Pamfil Şeicaru. Portretul literar pe care i-l face Rebreanu corespunde realităţii: „înalt, voinic, cu părul nins şi cu faţa tinerească, trandafirie, cu ochi albaştri, sentimentali, avea un glas cald, mlădios şi insinuant, ca un actor de rasă.” (p. 458)
Avînd o bună situaţie socială, planturosul cu glas mlădios va intra în politică din raţiuni filantropice, vrînd să facă binele în mod ideal, dovadă că politica i-a micşorat averea în loc să i-o sporească. Dacă e să-i găsim o motivaţie egoistă în elanul partinic, ea stă în speranţa că portofoliul de ministru al Justiţiei i s-ar fi potrivit ca o mănuşă. Dar ministru nu va fi, doar deputat în Partidul Liberal al lui Gheorghe Brătianu. La cererea lui Carol al II-lea va intra în 1932 în Partidul Naţional Agrar al lui Octavian Goga, de care se va despărţi în 1935, în momentul alianţei încheiate cu Partidul LANC al lui A.C. Cuza. Ion Valjan era mason, condiţie care nu se împăca cu vederile lui A.C. Cuza, motiv pentru care Valjan iese din viaţa politică în 1938, o dată cu dictatura regală, preocupîndu- se numai de avocatură şi de întocmirea comediilor. Valjan nu a fost un veleitar politic, dar nici o prezenţă marcantă, ci mai curînd o figură minoră a cărui stofă bonomă îl contraindica pentru iureşul interbelic. Cu o vîrstă bătînd spre 60 de ani la sfîrşitul deceniului patru, destinul părea să-i intre în panta mansuetă a unei senescenţe comode, presărată cu mici satisfacţii dramaturgice.
Numai că venirea comunismului i-a schimbat soarta, dîndu-i tenta tragică a unui calvar absurd. Ion Valjan va fi arestat în 1950 în „lotul moşierilor” şi va fi condamnat la 15 ani de temniţă, cu confiscarea averii. Capul de acuzare: spionaj în favoarea imperialismului occidental. Avea 71 de ani şi regimul carceral ar fi trebuit să-l omoare repede, cum s-a întîmplat cu Istrate Micescu, de aceeaşi vîrstă, care a avut norocul să moară prompt, în 1951. Dar Valjan va arăta rezistenţa lui Petre Pandrea în condiţii de exterminare, trecînd prin Jilava, Aiud şi Văcăreşti. În 1957 Valjan îi trimite lui Sadoveanu, cu care era coleg de lojă masonică, un memoriu cerîndu-i graţierea. Sadoveanu, în calitate de vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, o respinge. Periplul penitenciar va dura zece ani spre a încheia pe 29 aprilie 1960, cu decesul în spitalul închisorii Văcăreşti. În închisoare umorul nu-l va părăsi, colegii de celulă amintindu-şi de aplombul cu care îşi interpreta propriile piese, urcat pe tineta puţind de materii fecale. Dar treptat boala îl va preschimba în epavă, ciroza hepatică provocîndu-i o ascită abundentă, al cărui tratament cerea puncţie abdominală periodică. Se înţelege că medicii îi făceau puncţie cu întîrziere spre a-l lăsa să se chinuie. Iată cum descrie Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele) agonia lui Valjan: „Era mai balonat ca niciodată. Faţa buhăită îşi modificase complet trăsăturile. Era de nerecunoscut. Pleoapele erau atît de umflate, încît nu i se mai vedeau ochii.” (p. 499)
Ion Valjan va fi îngropat în cimitirul închisorii, pentru ca peste un an soţia să-i obţină deshumarea spre a-l muta în cavoul familiei din Cimitirul Bellu. În locul unei bătrîneţi senine în stingere lină, avocatul a sfîrşit în suferinţă acerbă, fără nici o legătură cu „finis coronat opus”. Uneori sfîrşitul nu e încununarea comediei, ci o farsă tristă căreia nu-i poţi găsi vreun sens. Atracţia subtilă în virtutea căreia ne cad în cap numai dramele cărora le înlesnim izbucnirea nu se adevereşte totdeauna. Cel puţin nu în cazul lui Ion Valjan. Un avocat care a scris toată viaţa comedii pentru ca în final să fie actor într-o dramă sinistră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara