Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Reinhart Meyer-Kalkus - Vocea şi arta vorbirii în secolul 20 de Adina Olaru şi Ruxandra Năstase


Vorbeşte, ca să-ţi spun cine eşti!" Acesta este principiul care stă la baza lucrării sociologului german Reinhart Meyer-Kalkus şi care transpare de-a lungul celor zece capitole ce sintetizează evoluţia interdisciplinară a unei noi ştiinţe, apărută la sfârşitul secolului 19. Această ştiinţă are drept scop cercetarea şi interpretarea vocii, preocupări esenţializate de autor în sintagma "fizionomia vocii".
Interesul pentru acest domeniu a fost stârnit o dată cu dezvoltarea unor noi medii, a unor noi tehnici, în final a unei noi estetici. Dacă scrisul şi tiparul au reprezentat cu un secol înainte prima fisură în relaţia dintre partenerii comunicării, telefonul, fonografia, banda magnetică au adâncit această ruptură, acutizând criza dintre auz şi văz. "Divorţul" dintre "ochi" şi "ureche" naşte o nesiguranţă la nivelul intenţiilor de comunicare, datorată distanţei fizice dintre emiţător şi receptor.
Într-o lume a nesiguranţei şi a dezorientării, în care comunicarea este redusă la nivelul undei sonore, experimentele unor oameni de ştiinţă ca Eduard Sievers, Ottmar Rutz sau Karl Bühler vin să reinstaureze echilibrul în cotidian.
Preocupările ştiinţifice legate de voce au reprezentat un punct de reper pentru şcoala structuralistă şi dezvoltarea fonologiei şi totodată un stimul pentru cercetările lui Mihail Bahtin şi concepţia acestuia despre pluralitatea de voci. Deseori drumurile cercetătorilor se dovedesc a fi opace, graniţele dintre ştiinţă şi speculaţie şterse, motiv pentru care Reinhart Meyer-Kalkus vorbeşte despre o "hermeneutică neîmblânzită". Experimentele lingvistice referitoare la voce şi preocupările pentru aspectul fizionomiei acesteia stau la baza raporturilor dintre ştiinţă şi literatură. În acest context, autorul vorbeşte despre "ecouri" - influenţe ale acestei teorii se regăsesc în operele lui Elias Canetti ("măştile acustice") sau ale unor scriitori ca Hugo Balls, Rudolf Blümners şi Kurt Schwitters.
La începutul secolului 20 a fost cultivată o nouă sensibilitate pentru elementul acustic prin creaţiile sonore, ştiinţa vocii, practica radiofonică şi a filmului sonor. Bela Balász şi Fritz Lang se confruntă cu acest fenomen şi constată, unul la nivel teoretic, celălalt prin activitatea regizorală, existenţa unei lumi de sunete şi zgomote, ce pătrunde pentru prima dată în conştiinţa omului şi care începe să capete sens. Un exemplu este filmul lui Fritz Lang M- Un oraş caută un cri-minal, în care ceea ce-l dă de gol pe criminal este obiceiul acestuia de a fluiera.
Ştiinţa vocii a atins apogeul în anii '30 ai secolului trecut. Treptat interesul pentru acest domeniu a mai scăzut, şi nici terminarea celui de-al doilea război mondial nu a atras după sine o revitalizare a procesului de cercetare.
Cartea lui Reinhart Meyer-Kalkus reprezintă o pledoarie în favoarea dimensiunii acustice, muzicale a limbii şi artei vorbirii şi se opune teoriilor unilaterale ce se raportează exclusiv la scriere sau imagine. Studiul cuprinde o discuţie complexă din prima parte a secolului 20, purtată în domeniile literaturii, teatrului, psihologiei, lingvisticii şi esteticii, stimulată de apariţia noilor mijloace ca telefonul, radioul şi filmul sonor. Într-o epocă a vizualului, lucrarea lui Reinhart Meyer-Kalkus readuce vocea şi arta vorbirii pe scena interesului public.
Cele două capitole selectate din carte şi reproduse în continuare reprezintă o mostră de lectură menită să stârnească apetitul pentru o confruntare directă cu textul lucrării. Primul capitol, Despre "Lauda vocalelor" de Ernst Jünger este o analiză pe marginea "imnului" închinat vocalelor de către E. Jünger. Cel de-al doilea capitol, "Literatură pentru rostit şi ascultat" face parte din cuvântul de încheiere şi are caracter concluziv.


Despre Ernst Jünger: Laudă vocalelor
[...] Textul a apărut pentru prima dată în 1934 în ziarul "Corona" şi a fost republicat ulterior în culegerea de eseuri a lui Jünger Frunze şi pietre. Studiul s-a bucurat de o mare popularitate după cel de-al doilea război mondial în ciuda caracterului său ermetic. Cufundarea în tainele limbii s-a adresat unei generaţii marcate de spaima unui trecut încă viu şi care căuta un punct de reper în atemporalitatea aparentă a limbii, a poeziei.
Ernst Jünger se înscrie cu Laudă vocalelor în modernitatea clasică a anilor '20. Opera sa reflectă experienţa războiului, descrierea tehnicii şi a noilor medii, afinitatea pentru suprarealism, experimentele cu droguri, receptarea decadentismului francez şi a literaturii de fin-de-sičcle, surprinde aspectul politic al radicalismului antidemocratic al Republicii de la Weimar. Deşi reuneşte atâtea coordonate importante, o analiză mai profundă a studiului nu a fost efectuată niciodată. Îndeletnicirea ezoterică cu limba şi sonoritatea acesteia creează impresia unui simplu exerciţiu de diletantism, dezvăluie un fel de relaţie "erotică" cu lingvistica, atestă, în orice caz, o preocupare mult mai puţin serioasă faţă de profesionalele studii entomologice cu care ne obişnuise până atunci E. Jünger. Pe de altă parte, nu trebuie trecut cu vederea faptul că între lingvişti şi literaţi căile de comunicare sunt obturate şi că nici una dintre părţi nu se încumetă să depăşească aceste limite.
Laudă vocalelor nu este nici pe departe singura lucrare despre limbă a lui Ernst Jünger. Nici un alt scriitor nu a publicat atât de mult şi de consecvent, de-a lungul tuturor perioadelor de creaţie, studii despre sonoritate şi limbă, limbă şi corp, limbă şi număr, proverbe şi expresii. Limba nu reprezintă pentru el doar o simplă unealtă în mâna autorului, ci începutul a tot ceea ce înseamnă gândire şi scriere. Deja din 1929 postula necesitatea unei "doctrine a sunetului" în sensul neştiinţific al teoriei culorilor concepută de Goethe. Această insuficienţă trebuia să fie satisfăcută de Lauda vocalelor.
Un impuls esenţial în acest sens l-a reprezentat simbolismul francez cu speculaţiile sinestezice despre sunet şi culoare (de ex. Les voyelles a lui A. Rimbaud). Deşi din punct de vedere politic susţinător al Imperiului german şi naţionalist, E. Jünger s-a simţit atras încă de pe băncile şcolii de literatura fin-de-sičcle franceză. Rimbaud a reprezentat un punct de reper pentru el. Les voyelles sintetiza o întreagă discuţie despre "alchimia verbului": "A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles,/ je dirai quelque jour vos naissances latentes." Critica literară a remarcat în opera lui Rimbaud percepţia sinestezică specifică simboliştilor, corespondenţele între culoare, sunet şi miros dintr-o perspectivă strict literară, iar din punct de vedere extraliterar tradiţiile ermetice, ocultiste ce speculează litera, pe de o parte, şi fenomenul audiţiei cromatice, pe de altă parte.
Jünger preia metafizica vocalelor lui Rimbaud, dar aduce câteva modificări esenţiale. El asociază vocalelor A şi O culorile luminii roşii şi galbene, în timp ce pe I şi U le vede mai aproape de culorile întunecate ale pământului. Autorul depăşeşte perspectiva sinestezică a lui Rimbaud şi transpune analiza într-un context natural, spiritual şi filosofic: "A înseamnă înălţime şi depărtare, O - înălţime şi profunzime, E - golul şi măreţia, I - viaţa şi descompunerea, U - creaţia şi moartea...". Este evident că Jünger nu urmăreşte doar să atribuie pur şi simplu fiecărei vocale câte o culoare. Ceea ce caută el este să dezvăluie desăvârşirea lumii care poate fi percepută în sonoritatea limbii.
Jünger subliniază dependenţa stilului limbii, atât vorbite cât şi scrise, de vocalismul cuvintelor: "O propoziţie corectă din punct de vedere logic nu are nici o importanţă pentru mine dacă nu corespunde şi din punct de vedere vocalic". Interesul autorului este stârnit şi de puterea de evocare sinestezică - sau stereoscopică, cum o numeşte - a cuvintelor cromatice. [...]
La baza Laudei vocalelor se află o estetică a spaimei, sau mai exact, o estetică traumatică a experienţei şocului. Aceasta porneşte de la alternanţa între starea de criză a limbii şi înnoirea acesteia, între încorsetarea într-o estetică a teribilului şi noile forme de verbalizare. Ezitările şi muţenia devin premisele unui alt mod de folosire a limbii. În sensul acestei poetici traumatofile trebuie înţelese şi ultimele rânduri ale lucrării: "Vorbind sau scriind, câteodată începem să ezităm: căutăm un cuvânt mai edificator, mai restrictiv...".
E. Jünger distinge între o "limbă a cuvintelor" şi o "limbă a sunetelor". Pe lângă "limba cuvintelor" omul posedă o "limbă sonoră pură [...], care cuprinde "limba cuvintelor" şi o pătrunde. O pătrunde în aşa măsură, încât de fiecare dată când o persoană vorbeşte, sensul sunetului intensifică sensul cuvântului." În această concepţie se află germenii unui nou mod de receptare a fenomenelor şi o metamorfoză a scrisului.
Jünger schiţează la începutul secolului trecut tendinţa ce se profila tot mai pregnant spre colectivizarea vieţii, spre mobilizarea forţelor comune sub o zodie a muncitorului, subliniază estomparea fizionomiei individuale în marea masă. În acest sens vocea îşi pierde la rândul ei legătura cu individualitatea "purtătorilor" şi devine mijlocul de exprimare al forţelor ce-l transcend pe individ.
Prin limba sonoră este perceput şi exprimat acel ceva comun întregii umanităţi care duce la radierea diferenţelor dintre limbile naturale, dialecte, idiolecte. Teoria sunetelor a lui E. Jünger schiţează contururile unei teorii a colectivităţii pe care o va dezvolta într-o manieră distinctă în eseul Muncitorul. Laudă vocalelor se află din acest punct de vedere în strânsă legătură cu curentele antifizionomice din literatura şi arta vorbirii secolului 20, aşa cum se regăsesc în poezia fonetică a dadaiştilor, teatrul "măştilor acustice" al lui Canetti sau teatrul epic la Brecht.


Literatură pentru rostit şi ascultat
Unul dintre fenomenele surprinzătoare ale culturii literare din ultimele decenii în ţările de vest, industrializate, este revenirea unei literaturi pentru rostit şi ascultat. Mulţi diagnosticieni ai timpului postulaseră victoria mijloacelor vizuale în domeniul public, teoreticienii literari constataseră moartea literaturii transmise oral încă de la începutul secolului 20. În prezent, discursul literar bine compus, ba chiar de-compus, trece printr-o fază de înflorire renascentistă. La radio, prezentările susţinute de Gert Westphal sau Peter Wapnewski se bucură de o înaltă apreciere, iar la înregistrările audio şi la cărţile sonorizate s-a observat o creştere a numărului de cumpărători. Oare în asta constă plăcerea estetică a audiţiei unui discurs rostit exemplar de o voce carismatică? Sau este vorba mai degradă de o eliberare a ochilor obosiţi de ecran, o întremare a fanteziei noastre ca o consecinţă a suprasolicitării prin stimuli vizuali?
După ce atâta timp lectura în tăcere a fost calificată ca singurul mod adecvat de abordare a cărţii, ca rezultat al unui proces critic şi reflexiv, calea auditivă nu se dovedeşte a fi nicidecum o simplă formă ce a supravieţuit, ci mai degrabă o formă viabilă de receptare, nu numai a textelor clasice literare, ci şi a celor documentate istoric sau a literaturii pentru copii. Acest consum audio are propriile "forme de sociabilitate" (R. Chartier) care diferă cu totul de actul recitativ din societăţile de lectură, saloane sau amfiteatre conform obiceiurilor din Germania de la 1800. Noua ascultare se produce individual şi asocial prin intermediul căştilor audio şi al difuzoarelor şi nu reprezintă altceva decât clasicul consum de muzică devenit fond sonor pentru locuitorii metropolelor. Nu se mai înfiinţează grupuri sociale în sensul aşteptărilor pe care le aveau Herder şi romanticii în ceea ce priveşte prezentarea orală a creaţiei poetice.
Alături de acest mod de abordare îşi găsesc aprecierea şi vechile forme de lectură cu voce tare. În Germania citirea de creaţii poetice în grup a fost considerată încă de pe vremea lui Goethe un act de supremaţie a poeziei. În acest caz, spre deosebire de radio sau de cărţile sonorizate, este vorba de o trăire în grup cvasi-teatrală la care participă şi ochii, ba chiar întregul corp.
Prin citirea cu voce tare a textelor, scriitorii le-au supus pe acestea unei probe a lizibilităţii. Gustave Flaubert vorbea de "l'épreuve du gueuloir", de "proba gurii" la care îşi supunea textele proaspăt scrise recitându-le cu voce tare în camera sa de lucru. Într-adevăr, nu există un mijloc mai de încredere de a testa limba scrisă în privinţa ritmului, sunetului şi a tensiunii interioare decât lectura cu voce tare. Autori ca Goethe sau H. von Kleist şi-au compus şi transformat textele recitându-le. În opinia lui Goethe, poezia nu poate fi percepută vizual, nu este creată pentru ochi. El însuşi era un remarcabil declamator şi orator şi considera actul recitativ piatra de încercare pentru efectul sonor al textelor.
Plăcerea estetică deosebită pe care o au ascultătorii la lecturile de autor este evidentă. Autorul imprimă textului său o fizionomie inconfundabilă şi un ton specific. Chiar şi particularităţile idiosincretice ale rostirii, nuanţele dialectale şi greutăţile articulatorii sunt receptate drept semne ce dezvăluie relaţia tensionată dintre autor şi text. Vocea autorului îl dezvăluie pe acesta într-un mod dezarmant, fapt pe care îl savurăm cu plăcere atâta timp cât nu devine supărător prin stereotipii: percepţia fizionomică a expresivităţii reprezintă sursa plăcerii la ascultare.
Recitarea reprezintă, prin capacitatea de a face precizări cu privire la dinamică, pauze, accente şi atitudini discursive, fixarea acelor lucruri pentru care nu există semne în limbajul scris. Performanţa vocală este în felul ei tot o interpretare. Cel mai potrivit exemplu îl reprezintă Ernst Jandl şi prelegerile sale prin care reuşea să atragă un public larg. În orice caz, afirmaţia că autorii sunt şi recitatorii cei mai adecvaţi ai propriilor texte nu se adevereşte în totalitate, după cum arată citirea operei lirice a lui Gottfried Benn. Vocea autorului nu reprezintă o certitudine în ceea ce priveşte înţelegerea textului. Citirea de către autor a textului este doar una dintre interpretările posibile şi are de multe ori avantajul de a evidenţia specificităţi pe care o lectură în tăcere nu le-ar revela: intenţia prozodică, ritmul, intensificările de tempo, gradul de emotivitate şi atitudinea rostirii.
Performanţele interpretative vocale - datorate fie autorului, fie altor recitatori - ar trebui să devină o întrebare firească în lumea artei literare şi teatrale, mai ales ca urmare a faptului că cerinţele exagerate ale unei filologii auditive ŕ la Sievers au fost spulberate. Lessing afirma că o frază, un vers pot căpăta prin discursul oral "explicaţia cea mai elocventă, comentariul cel mai complet".
Condiţiile receptării literare au fost supuse schimbărilor prin dezvoltarea noilor medii şi au determinat implicit şi o schimbare în propria receptare a textelor. Vocile celor mai mulţi dintre autorii ce au publicat după 1950 ne răsună în urechi; nu mai putem citi un text fără ca un rest de sonoritate să nu ne însoţească lectura. Cititorii contemporani refac fizionomia textului pornind de la un fond sonor - vocea autorului - pe care îl ataşează cuvintelor. Este vorba despre o nouă plăcere estetică ce surprinde prin originalitate. Oare mai pot fi citite textele lui Ernst Bloch, Elias Canetti, Hans Magnus Enzensberger, Ingeborg Bachmann, Arno Schmidt sau Theodor Adorno fără a le asocia vocea autorului? Cititorul poate alege între o lectură multidimensională, în care vocea este ataşată textului sau renunţarea intenţionată la această dimensiune. Alfred Döblin considera că lectura romanelor la radio are un efect restrictiv, de limitare asupra fanteziei "cititorilor". Pe de altă parte prezenţa vocii este considerată un aport interpretativ binevenit. Cât de la îndemâna oricui a devenit acest mod plural de receptare o dovedeşte opacitatea anumitor texte din secolul 20, care par de nepătruns, nefiind însoţite de elementul auditiv, iar în această categorie se înscriu operele lui Walter Benjamin.
Nu este de mirare că, odată cu apariţia gramofonului, scriitorii au fost îndemnaţi să se înregistreze, după ce, în a doua jumătate a secolului 19, fotografia şi asocierea acesteia imaginii autorului devine un lucru obişnuit. Discurile erau folosite atât în scopuri pedagogice cât şi estetice. Radioul a reprezentat continuarea acestor înregistrări sonore la un alt nivel, concretizate în orele dedicate scriitorilor, înainte ca televiziunea să adopte aceeaşi iniţiativă.
În acest sens s-a dezvoltat o estetică proprie a discursului care nu era nici expresia tradiţionalei arte declamative, nici cea a lecturii cu voce tare din saloanele publice, ci era mai degrabă tributară vorbitului la microfon: o muzică de cameră a rostirii, care nu ar fi fost posibilă în nici un alt mediu.
Nu poate fi negat însă faptul că formele discursului oral, fie că acesta se desfăşura în saloane de lectură, fie că era transmis la radio, reprezintă faţă de textul în sine o limitare a plurivalenţei interpretative. Adepţii structuralismului şi ai deconstructivismului şi-au exprimat tocmai de aceea anumite reţineri în acest sens. Prezentarea textelor sub forma discursului oral reprezintă într-adevăr un fel de fixare a sensului, "o monosemantizare a polisemantismului" la nivelul interpretărilor prin prozodie şi artă recitativă, accente şi tempo. Oare nu este pusă sub semnul întrebării întreaga concepţie în ceea ce priveşte aşteptările referitoare la actul de lectură care dăinuie încă de pe vremea iluminiştilor - acutizarea percepţiei critice a cititorului şi eliberarea acestuia din raportul de dependenţă faţă de un recitator? Oare nu instituie autorii în felul acesta o nouă autoritate în ceea ce priveşte situaţia unei lecturi oarecum impuse? Un argument contrar este faptul că asemenea obiecţii s-ar putea aduce fiecărui spectacol teatral, fiecărei predici sau prelegeri. "Ça n'empęche pas d'exister!" am putea să strigăm împreună cu Sigismund Freud şi profesorul său Charcot. Oare nu rămânem opaci în felul acesta tocmai faţă de ceea ce reprezintă "vitalitatea textelor", faţă de înlesnirea unor condiţii diferite ale emiterii şi receptării şi a unor forme diverse de plăcere textuală? Oare nu reprezintă o simplă himeră căutarea unei înţelegeri adecvate a textului redus la simplul act al unei lecturi în tăcere?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara