Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Remember de Al. Săndulescu


George, aşa îi spuneam mai toţi prietenii şi cunoscuţii lui George Muntean, dar şi Gheo, Geo, Georgică (în familie), "bădia George", nenea George de către tineri. Mai puţin sau deloc ştiut este "Horhe", aşa cum i se adresa cu simpatie Vladimir Streinu.

Zâmbitor, optimist, săritor să ajute pe celălalt în fel şi chip, mereu activ în varii domenii, purtând în sufletul său o busolă imaginară, care indica nu atât Nordul (deşi fizic se potrivea şi el) cât Bucovina, satul natal Bilca, pământul părinţilor, tăiat în două de graniţa impusă, cu un gros şi criminal creion roşu, de Molotov. Cea mai mare parte a preocupărilor de istoric literar, de folclorist şi de editor, de neostenit jurnalist şi de conferenţiar în atâtea locuri din ţară şi din lume, de om politic, îmbătat de prea multe iluzii, s-au desfăşurat sub semnul acestui permanent punct cardinal. (Acolo, pe valea Sucevei, la Bilca, el a renovat casa părintească, amenajând-o ca muzeu, cu o mare bogăţie de obiecte populare specifice, de care era foarte mândru, şi a donat-o Muzeului Etnografic al Bucovinei).

Soţia lui George Muntean, distinsa poetă Adela Popescu, i-a închinat recent un amplu volum omagial (Editura Palimpsest), care poate fi considerat şi album prin mulţimea fotografiilor şi excelenta calitate a condiţiei grafice, adunând evocările a peste o sută de persoane şi nu o dată personalităţi din lumea culturii, a cercetării şi a scrisului. Cartea se deschide cu un foarte expresiv portret biografic, ce îi aparţinea editoarei, aflată, cum e de înţeles, în cea mai deplină cunoştinţă de cauză. Datele îi fuseseră furnizate chiar de către soţul ei, care, spre a le accentua culoarea, avea obiceiul să mai şi fabuleze.

Georgică se dovedeşte un original încă din copilărie, prin deprinderile mai neobişnuite, prin şotiile şi boacănele care-l individualizează. Se vede că-l moştenise pe tată-său, dar mai ales pe mama Varvara, un adevărat izvor de proverbe şi cântece folclorice, care, ca o leoaică, aleargă în apărarea fiului "nedreptăţit", cel pus mereu pe boroboaţe, ocărându-i fără nicio ruşine pe profesori şi cărându-i pumni zdraveni unui pedagog. Nonconformistul intră la un moment dat călare în curtea Liceului "Eudoxiu Hurmuzache" din Rădăuţi. E mai mereu în dezacord cu disciplina, ce i se pare prea severă, şi fuge de la şcoală, ajungând în munţii Putnei, cu intenţia de a li se alătura partizanilor, de unde-l recuperează profesorul de matematici. Spirit ludic, lui George îi plăcea să se amuze, să spună "minciuni", să se joace (şi când era matur), chiar dacă, din "greşeală", se întâmpla să lovească un prieten. Meritul său e că, de regulă, îşi cerea iertare. înzestrat cu o imaginaţie bogată, în permanentă ebuliţie, îşi compusese o biografie spectaculoasă, şi Adela se contaminează de la el. Ne vine greu să credem că studentul recalcitrant l-ar fi înjurat, fie şi în şoaptă, pe profesorul George Ivaşcu la un examen, iar acesta, drept "recompensă" l-a chemat să lucreze la "Contemporanul".

Prezenţa stenică, pus mereu pe taclale, plin de vervă şi de umor, George Muntean i-a fermecat pe mai toţi convivii, aşa încât Nicolae Mecu, unul dintre colegii mai tineri de la Institutul "G. Călinescu", vorbeşte, pe bună dreptate, despre, "magia povestitorului", cum îşi intitulează evocarea din volumul omagial. "în această ipostază (de povestitor) era fabulos ca un personaj din Sadoveanu, şi nu e întâmplător că, fiindu-i oaspete, trăiam net impresia că m-am strămutat pentru câteva ore în lumea Hanului Ancuţei, unde, fireşte, el era un alt Comisul Ioniţă, iar Adela, cea agilă ca o zvârlugă, ghiduşă şi lirică totodată, luase locul "celorlalte" Ancuţe". Nicolae Mecu mai observă că gazda, căreia nu-i mai tăcea gura de câte avea să spună, cu atâta har (pe lângă pahar), era numai "aparent foarte practic şi descurcăreţ, trăia de fapt în împărăţia nesfârşită a imaginarului. Construia neîncetat castele în Spania, le vindea şi le cumpăra din nou, le părăsea pentru a se muta în jocul saharian al nisipurilor şi arşiţelor care-i etalau aerian o mirifică oază..." Oază, cum se va vedea, niciodată atinsă.

Fără să aibă o operă prea cuprinzătoare, doar două volume de studii temeinice: Cercetări literare (1969), şi Interpretări şi repere (1982), ediţii începute şi apreciate ale operelor lui G. Călinescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, George Muntean a fost atras mereu cum spuneam, ca de un magnet, de vitregitele plaiuri natale, publicând culegeri de folclor - Folclor din Suceava. Apa trece şi pietrele rămân, o monografie despre satul său de baştină Bilca - o aşezare de pe Valea Sucevei (1971), scrisă împreună cu Vasile Cândei, şi mai presus de orice, de cercetarea arhivelor bucovinene, unde a descoperit noi documente despre Eminescu, publicate în volumul Eminescu - 100 documente noi (2000).

În volumul de care vorbim e semnalat nu o dată patriotismul lui George Muntean, care n-a încetat să pledeze, oriunde s-a găsit în ţară şi în lume, cauza românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, căzute pradă Pactului Ribbentrop-Molotov. De asemenea, activitatea sa de neobosit animator cultural. Aşa se explică, cel puţin în parte, lansarea lui în politică, stimulată şi de spiritul său aventuros, teribilist, finalmente naiv. După 1989, Ion Iliescu îl solicitase pe George Muntean să-i fie consilier cultural, cum ne informează Ion Murgeanu; mie îmi mărturisise că acelaşi personaj îl îndemnase, în 1990, să întemeieze un partid politic, ceea ce pentru moment a refuzat, ca după aceea să se răsgândească, devenind preşedintele efemerelor partide (de buzunar) "democrat de centru" şi al "pensionarilor". Cam în aceeaşi vreme, George Muntean intră în Masonerie, unde, nu prea târziu, dobândeşte un grad foarte înalt: membru al Tribunalului Masonic al Marii Lojii Naţionale a României, şi venerabil ad vitam. Pe acest fond, temerarul plin de iluzii, foarte bun vorbitor, plăcându-i publicul şi publicitatea, mereu prezent în mass-media, se încumetă să candideze la scaunul de Preşedinte al României, gest pe care-l considera el însuşi ca pe o aventură. Rezultatul se cunoaşte. Fără sprijinul unui partid puternic şi nici al Masoneriei, care până la urmă se pare că îl reneagă, nu va avea nicio şansă.

Singurul profit al acestei activităţi istovitoare a fost pledoaria neîncetată pe care a făcut-o în lume în favoarea românilor din teritoriile ocupate de U.R.S.S., nenumăratele călătorii efectuate în Statele Unite, în India până în Japonia, şi dobândirea unor multiple relaţii, calitate mai veche a inepuizabilului itinerant, graţie cărora volumul de poezii între noi - timpul al soţiei sale Adela Popescu a fost tradus în 10 limbi, atingând pentru literatura română un record absolut.

Cu atâtea preocupări publice, mai mereu pe drumuri, se observă în timp, că George Muntean, istoricul literar, se "risipea". O spune el singur, autocaracterizându-se: "...risc din ce în ce mai mult să fiu un om care începe mereu fără a încheia nimic..." (Să amintesc numai ediţia Vladimir Streinu, ce urma să cuprindă 16, dacă nu 20 de volume, şi rămasă doar la primele?)

Mai toţi evocatorii din această impunătoare antologie omagială au ţinut să menţioneze şi să insiste, pe bună dreptate, asupra unei calităţi esenţiale a lui George Muntean, şi anume generozitatea, altruismul, devotamentul şi afecţiunea pentru prietenii pe care-i preţuia. El a ajutat multă lume. Solicitat, rugat, deschidea o agendă voluminoasă, cât un ceaslov, unde avea un lung pomelnic de adrese şi numere de telefon. Cel mai adesea îl dibuia pe omul nimerit care putea să-i rezolve problema, să zicem o internare în spital sau ieşirea dintr-un hăţiş birocratic. Cea mai semnificativă pagină în privinţa marii disponibilităţi, în cazul de faţă, subliniat afectivă, este scrisă de Monica Pillat, evocând sfârşitul tatălui ei, Dinu Pillat, când George a fost de un mare ajutor familiei: "Nu pot să uit încrâncenarea şi dârzenia cu care m-a ajutat să-l scot pe tata din spitalul "Gh. Marinescu", în toamna anului 1975, trecând Ťhaiduceşteť peste voinţa doctorilor ce doreau să-l reţină pe pacientul care urma să devină material didactic pentru studenţi, în cercetarea cazurilor rare de cancer la oasele capului, iubirea lui George pentru Dinu Pillat avea harul să se opună imposibilului şi ştiam că alături de un asemenea om nu aveam a mă teme de niciun obstacol. El i-a alinat tatălui meu ultimele zile, aducându-i-l de la Mănăstirea Cernica pe părintele Benedict Ghiuş, care l-a împărtăşit, luminându-i bolnavului cufundarea în veşnicie".

Adela Popescu a făcut bine că a introdus în volum texte inedite ale lui George Muntean, articole, conferinţe, prozele absurde şi mai ales poeziile, din păcate puţine. Ele sunt pătrunse de un vitalism, ce nu ne miră la robusteţea morală (şi fizică) a autorului. în La pragul somnului regăsim un elogiu al vieţii, în Toamna în gară, un altul, al roadelor, a naturii generoase, îmbelşugate. Parcă şi mai specifică pentru poet este Ignat, unde surprinde fondul sonor din ziua tăierii porcului ("Tot satu-i numai ţipăt şi lătrături de câini/ Tăiate de nechezuri/ ori strigăt de cocoş" şi tabloul, inspirat parcă dintr-o natură moartă olandeză, al preparatelor ce excită apetitul şi tocmai de aceea, văzute supradimensionat: "Piftii şi chişte ample şi tobe cât e roata/ Şi sângeraţi cu luciu, cârnaţi să rupă podul,/ Untură şi slănină ce biruie covata." Nu e, de asemenea, deloc surprinzător Musafirul întârziat, un fel de autoportret al chefliului, al gurmandului, al mâncăului rabelaisian care era George, autoadmirându-se, nu fără o subtextuală autoironie "cum bea şi cum mănâncă, teribil mastodont", şi al nelipsitului povestitor, "neobosit să toace cu vorba universul".

Asemenea texte ar trebui publicate separat, aici părând rătăcite printre zecile de nume care bat bine peste sută. în marele devotament pentru soţul şi mentorul ei, Adela Popescu a supralicitat sumarul. Ar fi putut selecta din fiecare categorie: consăteni, colegi de facultate, publicişti bucovineni, ziarişti locali, poeţi şi prozatori ajutaţi sau lansaţi de G. Muntean, fără să ţintească exhaustivul. Aşa cum este acum şi având şi o hârtie foarte groasă, ca de album, cartea abia poate fi ţinută în mână. Mă rog, e o părere, care nu scade cu nimic meritul ediţiei şi frumuseţea gestului de suprem devotament al autoarei, care a publicat un asemenea tom, îmi închipui, cu ce sacrificiu, pe spesele ei. Şi pentru aceasta, ca şi pentru efortul de a fi adunat un imens material interesând varii domenii ce s-au bucurat de prezenţa, fie şi pasageră, a lui George Muntean, ea trebuie felicitată.