Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Rememorare blurată de Gabriel Coşoveanu

Nicolae Stan, Ceaţă pe Tamisa,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, 383 pag.

Simultan poematic şi abraziv, elaborat pe convenţia unui manuscris găsit în anul 2091(numit şantier, care are, evident, şi proprietatea de a fi „infinit”, sugerând semioza deschisă de care erau atât de îndrăgostiţi textualiştii), romanul lui Nicolae Stan revizitează, ca pe un site arheologic, lumea tranziţiei româneşti de după evenimentele din 1989. Martorul înzestrat scriitoriceşte al acestui univers amalmagat şi incongruent de sfârşit/început de lume ar fi bunicul autorului, ataşat, la vremea lui, poeticii optzeciste şi ethosului aferent, drept care sensurile se dezvăluie treptat, cu ştiinţa suspansului şi dorinţa efectului-surpriză: „Încep să-nţeleg ce voia să facă inspiratul meu bunic. Sunt curios să văd cum construieşte mai departe. Dar ştiu ce-mi place la el: mişcarea, senzaţia continuă de prezenţă”. Nu ne mirăm, atunci, că, într-o scenă din acel tulbure decembrie revoluţionar, cu telefoane ascultate şi iminenţa pericolului, sunt invocate, cu titluri de volume în loc de comentarii la faptele sângeroase şi ambigue, volume de Bedros Horasangian, George Cuşnarencu, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Aurel Maria Baros şi... Nicolae Stan. Panoramarea reaşezării valorilor de după căderea dictatorului, mişcare mai degrabă haotică, oricum cu aspect de status quo, are, într-adevă r, parte de pagini memorabile, cu atât mai vitriolante cu cât sunt expurgate de elansări moralizante în numele detaşării temporale, asumate ca atare. Chipuri şi roluri ale acelor ani controversaţ i încă, şi nu numai în manualele de istorie, se recunosc la tot pasul, uneori fiind folosite nume reale – Caramitru, Dinescu, în episodul electrizant al zilei de 22 („Am învins! Suntem liberi!”) –, alteori, invenţii onomastice care de care mai mordante, măşti pentru oameni lejer recognoscibili, ori prin natura afacerilor, ori prin primitivismului lingvistic, ori, la fel de bine, prin bizantinismul caracterial: Ionuţ Săracu, Scumpu Eduard Nicuşor, Clipa Gigi, Riscu Mirel, Mortu Aurel, Oscar Priceputu, Titi Vatră, Nae Lefterache, David Uluitu. E o galerie, s-o recunoaştem, uşor retenibilă, special forjată pentru a susţine şi biografeme fioroase, unele, portate din epoca socialismului „triumfător” şi „sublimate” de căderea unui regim în elemente care dădeau încredere populaţiei, căci, vorbind în termeni pedeştri, ce este mai de admirat decât un miliardar născut din nimic?
Desigur, cariere de acest fel – cu „ţepari”, analfabeţi brutali, oportunişti cu bună şcoală anterioară, în regimul totalitarist – sunt suculent reprezentate în roman, excepţie făcând Cezar Fecioru, voce distinctă a Revoluţiei, om „cu multe biblioteci în cap”, autoritar, prin forţa morală, atât în orăşelul A. (locuit de „aişti”, ni se spune, deşi se propusese şi noţiunea de „aeni”, respinsă ca fiind mai greu de rostit), cât şi la nivel naţional. Retragerea sa cvasi-instantanee, aproape inexplicabilă pentru vulg, echivalând cu o metanoia, din schemele politice postdecembriste, pe care, simbolic, le declanşase, rămâne pivotul narativ şi destul de moralizator al cărţii, din simplul motiv că tema puritatăţii etice determină distopia lui Nicolae Stan să facă o neaşteptat de bună casă cu utopia. Să ne explicăm: eşafodajul epic menit, minimal – pentru că nu discutăm de vreun science-fiction - configurării vieţii din 2091, aduce un suflu à la Spielberg: „Întreg pământul a devenit o farfurie de humă tot mai încinsă. Gheţarii s-au topit în mare parte, iar planeta s-a dezaxat dramatic. Fuga după aer curat, răcoare, resurse, a devenit principala preocupare pământească. Membrii Federaţiei Uniunii Europene (FUE) caută soluţii”. Populaţia caută meridionalitatea izbăvitoare (zisă, iarăşi cu o ironie crîncenă, „Marea Mlaştină a salvării sudiste”) prin promisiunea remisiunii biologice, „ca la începuturile Terrei”. Ar mai lipsi dinozaurii. Dar sunt timpuri noi, în care populaţia se înclină în faţa MCC (Marii Cenzuri Corecte) şi recunoaşte „Minunăţia Corpului Mirific European, CME!)”. Pe de altă parte, the human factor rămâne, ca unde vrem noi, la Thomas Mann sau la Graham Greene, un ingredient determinant, la o adică, ostil Establishment-ului, capabil, respectiv, de sacrificiu.
Bunicul sapienţial, practic instanţa auctorială, conform convenţiei de aici, trebuia să patroneze un „şantier” numit Spectacolul, cum s-ar fi intitulat, originar, romanul, rămas la stadiul de note – sau „dosare de existenţă”, cum le-ar fi spus, mutatis mutandis, Camil Petrescu – şi să sfârşească, aidoma unui număr bun de magie, printr-o dispariţie miraculoasă. Protagonistul, Cezar Fecioru, mânuit în clar-obscur, pare un Mesia nerecunoscut şi ratat. În Ceaţă pe Tamisa, Nicolae Stan se arată – inclusiv prin finalul cu incitantă frază neîncheiată – drept un prozator consistent, de o inventivitate bine temperată de autoironie.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara