Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Reportaje lirice (1941 – 1944) de Stefan Cazimir

Zona de autenticitate a poeziei de război, sustrasă versificărilor conformiste, se află în caleidoscopul de imagini „pe viu”, surprinse de condeieri angajaţi direct în acţiune: marşuri nesfîrşite şi scurte popasuri, încleştări sîngeroase şi clipe de acalmie, mulţimea jertfelor presărate în drum, dorul de casă al ostaşilor, lipsa lor de speranţă, presimţirea acută a morţii...

Şi dintre toate, cel mai des invocată, ostilitatea meleagului străin: „Bat ploile ca nişte bice peste obraz, peste căşti şi peste mîni/ Bat ploile ca vergile de alun, bat de săptămîni/ Şanţurile bolborosesc ca norii ghiftuiţi cu apă şi cu vînt/ Parcă fierbe cîmpia într-un cazan cu fulgere rostogolit în pămînt// Cachi şi uzi soldaţii îşi pierd moletierele prin ploaie/ S-au înşiruit în apa care-n spumoase bulboane se-ndoaie/ Şi scrîşnesc din dinţi vreo rugăciune sau vreo sudalmă amară;/ Nu pot sub vergile ploii să-şi facă vreo cruce fugară”. (Victor Calmuc, Ploi şi soldaţi 1)

Motivul ploilor nesfîrşite şi al drumurilor mocirloase revine, chinuitor şi obsedant, în ţesătura multor poeme: „Înaintăm. De patru zile plouă./ Oriunde pui piciorul te afunzi./ De ploaie şi de gloanţe în Rusia / N-ai niciodată unde să te-ascunzi.// Înaintăm şi mergem mai adînc.../ Nici pomi, nici case, nici senin măcar? / Şi ploaia plînge, plînge, cenuşie,/ Pe frunţile de vise şi de var.” (Virgil Carianopol, Înaintînd 2); „Noroi genunchii, de noroi vestoane,/ Noroi bocancii, tîmplele noroi,/Părem ieşiţi din mucede cotloane?/ Zăcute, supte chipuri de strigoi.” (Teodor Al. Munteanu, Atac spre ziuă 3); „Mărşăluim... Prin noaptea cu tăişuri/ strivim nămolul, blestemăm, scrîşnim./ Călcăm mocirla, sfîşiem hăţişuri,/ mărşăluim, mărşăluim...// Mărşăluim. Cresc aburi de sudoare/ din oameni, din căruţe şi din cai./ A vizuine mirosim şi-a fiare,/ şi-n gură gust simţim, de mucegai.” (Radu Gyr, Marş de noapte 4).

Cînd ploile încetează, pe întinsul stepei se aşterne arşiţa, iar la orizont unduieşte fata morgana: „Ne clătinăm sub căştile- ncropite/ De liniştea amiezii, de lumină;/ Pe lîngă noi bat caii din copite/ Şi tunuri trec, alunecare lină.// Încinsă-n valuri jucăuşe stepa/ Aleargă tot mai neprecisă-n zare/ Cu umbra fumurie-a lui Mazeppa/ Şi cu fîntîni de apă şi răcoare.” (Teofil Lianu, În marş 5)

Anotimpul hibernal, în fine, îşi pune şi el pecetea necruţătoare: „Tot drumu-i alb şi-i ger, ca în Rusia,/ Mărşăluim mereu de săptămîni./ Ne-au îngheţat durerile în mîini/ Şi-obrajii ni-i încearcă vijelia.” (Pavel Ion Ştefan, Mărşăluim mereu 6)

Închegat din strofe răzleţe, dar convergente, acest reportaj liric colectiv filtrează sentimentul tragic al unui marş în afara timpului, a cărui ţintă se refuză privirii şi care nu va fi niciodată atinsă: „În spre răsăritul pe care nu-l mai ajungem/ Paşii nu ne mai ajută să-l căutăm;/ Peste coama vînturilor, peste nesfîrşitul stepelor,/ În urmă din cînd în cînd ne uităm.// Pînă la primul sat mai e cale de-o zi, de-o noapte/ Şi sîngele, sîngele ni-i mai cald acum de ploi şi vînt;/ Pe – aici, pe unde n-am zărit nicio pasăre,/ Mai e încă cer, mai e încă pămînt!...” (Emil Vora, Mărşăluire 7) Versuri pe care, neîndoios, le-am putea numi defetiste. Este ciudat cum cenzura antonesciană nu le-a blocat accesul la public. .

*

„Prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum,/ Prin mii de baionete,/ Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum/ Sus, sus, la parapete.// «Allah! Allah!» turcii răcnesc/ Sărind pe noi o sută,/ Noi punem steagul românesc / Pe crîncena redută.” De la publicarea acestor versuri trecuseră peste 60 de ani. Ne aflam acum în toiul celei de a doua conflagraţii mondiale, dar ispita de a scrie despre război „la gura sobei” încă nu dispăruse cu totul: „Nămeţi de nea ... Şi ninge ... Vîrtejuri de zăpadă/ Se-nvolbură-n cascadă,/ Astupă drumuri, sate ... Viforniţa vuieşte .../ Ninsoarea cade-n valuri uluitoare, densă, / Dar prin nămeţi, soldaţii dau buzna, voiniceşte.// În faţa lor, sub crivăţ, e Rusia imensă.” (Mircea Dem Rădulescu, Iarnă şi primăvară 8) Sau: „pe stepa arsă/ roşiorii – Dunări de foc – se revarsă,/ parcă/ nemărginirea s-o soarbă.../ spre creasta dîrză-a unui deal,/ în marş năzdrăvan/ c-un tînăr căpitan/ în frunte,/ trec potop la atac vînătorii de munte...” (Aron Cotruş, Rapsodie dacă 9) Platitudini de manual şcolar, contrastînd flagrant cu mărturiile luptătorilor, care trăiesc nemijlocit neliniştea dinaintea atacului, încrîncenarea bătăliei, teama de moarte: „Mai avem un ceas, sau poate două,/ Şi duşmanul este pe aproape;/ Barem de-ar începe ca să plouă,/ Paşii în noroi să ni se-ngroape. [...] Barem de-ar ploua, noroiu-i bun,/ Cînd prin noapte la atac pornim,/ De ne prinde glontele nebun/ Pe linţoliu moale adormim.// Sau cînd sîngele se scurge-n el/ Ca un rîu ce-şi varsă apa-n mare,/ Inima străpunsă de oţel/ Mai vibrează-ncet, ca o chemare.” (George Păun, Aşteptînd atacul 10)

Cele mai multe descrieri de luptă devin evocări ale jocului cu moartea: „Se-ncinge un joc de rachete.../ Mi-s buzele arse de sete./ Cad schijele-n talgerul lunii/ Ca-n apele morţii lăstunii.// Pămîntul năuc se învîrte,/ Aruncă din oameni ciosvîrte,/ Iar moartea e beată de sînge/ Şi rîde cu hohot şi plînge.” (Ion Sofia Manolescu, Întîlnirea cu focul 11); „Trec plumbii cum trec primăvara/ În zbor cărăbuşii, şi cîntă/ Strident pe deasupra mînia/ Şi iarba sub fier se frămîntă.// Zbucnesc surzitor pretutindeni / Străfulgere scurte şi dese/ Şi-n aerul greu de pucioasă/ O pînză de moarte se ţese.” (Teofil Lianu, Atac la Mihailovka 12); „Tolstoi, melodiile morţii/ cine le cîntă-n cetate?/ Adînci, eleşteiele nopţii/ adînci, vuiesc despicate. ş...ţ Cerul Crimeei îl zguduie/ trombe de fum şi de piatră./ Moartea auzi-o cum duduie/ şi sîngeră timpul şi-l latră.” (Al. Gregorian, 53 Artilerie 13)

Devenită personaj central al poeziei de război, moartea capătă, într-un rînd, chiar chipul unui ostaş angajat direct în luptă: „Trage, camarade, trage, trage!.../ Peste ‘nalt stă luna să privească / Cum la tun stă moartea şi ocheşte/ Îmbrăcată-n haină soldăţească. ş...ţ Seceră, să nu mai văd nimica,/ Să n-aud nici tunul cum mai rage.../ Sîntem sfinţi, luptăm pentru dreptate./ Trage, camarade, trage, trage!...” (Virgil Carianopol, Trage, camarade 14) Versul penultim al strofei finale („Sîntem sfinţi, luptăm pentru dreptate”) îşi permite o persiflare sarcastică la adresa frazeologiei oficiale a timpului. Un cronicar literar (Pericle Martinescu) n-a perceput însă acest subtext, atribuindu-i în consecinţă lui Virgil Carianopol „un fel de apologii ale războiului, ale omorului”15. Nimic mai puţin adevărat.


Note:

1 Victor Calmuc, Eu n-am luptat în Caucaz. Poeme. Tipografia „Astra”, Braşov, 1943, p. 7.

2 Virgil Carianopol, Poeme de pe front. Editura Bucur Ciobanul, [1943], p. 58.

3 „Convorbiri literare”, LXXVI, nr.1, ianuarie 1943, p. 48.

4 Radu Gyr, Poeme de război. Gorjan, MCMXLII, p. 11.

5 Teofil Lianu, Carte de cruciat. Colecţia Gruparea de Nord, 1943, p. 16.

6 Pavel Ion Ştefan, Cruci de foc. Poeme de război. Turnu – Severin. Tipografia Ioan N. Bojneagu, [f.a.], p. 50.

7 Emil Vora, Înalte virtuţi. „Bucovina” I.E. Torouţiu, 1943, p. 11.

8 Mircea Dem. Rădulescu, Războiul nostru sfînt pentru ţară şi cruce, Cugetarea, Georgescu Delafras, 1943, p.9.

9 Aron Cotruş, Opere complete. Editura Dacia, Madrid, 1978, p. 301.

10 „Revista Fundaţiilor Regale”, X, nr.1, 1 ianuarie 1943, p. 98.

11 Ion Sofia Manolescu, Întîlnirea cu focul. Poeme. Tiparul universitar, Bucureşti, 1944, p. 12-13.

12 Teofil Lianu, op.cit., p.20.

13 Al. Gregorian, Poeme pentru cruciaţi. Cugetarea, Georgescu Delafras, Bucureşti, 1943, p. 77-78.

14 Virgil Carianopol, op.cit., p. 28-29.

15 Cronica literară, în „Dacia rediviva”, III, nr. 6, 1943, p. 15.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara