Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Resuscitare de Alex. Ştefănescu

Viaţa Românească a fost readusă la viaţă! Pare un joc de cuvinte facil, dar acesta e adevărul: muribunda Viaţa Românească a fost resuscitată. Instalarea lui Nicolae Prelipceanu la conducerea publicaţiei s-a dovedit a fi o mişcare inspirată. În plus, revista are acum şi un secretar general de redacţie bine ales: Marian Drăghici. Viaţa Românească a fost, încă de la înfiinţarea ei, în 1906, la Iaşi, din iniţiativa lui Garabet Ibrăileanu, o bătrână doamnă a presei culturale româneşti. Un anumit aer de vetusteţe îi stătea bine. În timpul lui Dej însă a fost obligată să se prostitueze, iar în timpul lui Ceauşescu a trebuit să ducă o existenţă ştearsă (tocmai ca să fie lăsată cât mai mult în pace). După 1989 nu a renăscut, ca atâtea alte instituţii, ci, surpriză neplăcută, a devenit tot mai amatoristică şi plicticoasă, coborând chiar ca valoare sub nivelul celei din 1989.
Numărul dublu 11-12/ 2007, apărut recent (oare când se va ajunge la o punere de acord a apariţiilor cu calendarul?), reprezintă un succes şi poate fi considerat momentul relansării aceste reviste respectate, de a cărei degradare ne simţeam cu toţii vinovaţi într-un mod difuz. În cuprinsul său, bogat, de o diversitate bine organizată, figurează texte dintre acelea care merită decupate şi păstrate. Fiind multe la număr, mai practic ar fi să păstrăm, în bibliotecă, revista cu totul. Nicolae Prelipceanu nu are acea morgă de editorialist sentenţios pe care o au alţi redactori-şefi, ci atitudinea unui amfitrion atent cu cititorii. Editorialul său din acest număr, Scriitori şi colaboratori, este de fapt o prefaţă la dezbaterea Colaboraţionism şi literatură la care participă Al. George (Colaboraţionism?), Gheorghe Grigurcu (O faţă a "democraţiei originale"), Dumitru Radu Popa (Curat murdar), Mihai Zamfir (Collabo), Dan Lungu (Literatură şi colaboraţionism), Vitalie Ciobanu (Scriitorul român şi "etiologia" răului), Dan Culcer (Colaboraţionism şi rezistenţă), George Banu (Propagarea răului sau cazul Handke). Intervenţiile participanţilor la dezbatere sunt, cele mai multe, de o radicalitate capricios nuanţată, radicalitate care duce la stigmatizarea cu pre­dilecţie a celor mai valoroşi scriitori de ieri şi de azi şi la simpla enumerare a autorilor fără valoare care şi-au câştigat un statut de scriitori exclusiv prin colaborarea cu regimul comunist.
Cel mai corect este pusă problema de Vitalie Ciobanu, care arbitrează, printre altele, imparţial disputa dintre generaţii pe tema colaboraţionismului: "Căci dacă tinerii de azi ar trebui, atunci când formulează verdicte morale, să facă un efort de ipostaziere - doar sunt deştepţi, cultivaţi, talentaţi! - în pielea românilor sub dictatură, adică să-şi pună întrebarea cum s-ar fi comportat ei mai demni, mai curajoşi, mai vizionari?, atunci la fel de necesar este ca şi garda veche a scriitorilor să nu-şi imagineze că faptul de a fi suportat un mare rău istoric le asigură un drept de preeminenţă în dezbaterea asupra trecutului şi, mai ales, că i-ar absolvi de examenul conştiinţei."
Oricum, dezbaterea, cu toate accentele rechizitoriale pe care le are, este cu adevărat o dezbatere, care ar putea declanşa o reacţie în lanţ, propagându-se în cercuri tot mai largi ale vieţii literare şi determinându-i să se pronunţe asupra complicatei probleme şi pe unii dintre cei incriminaţi de justiţiarii din Viaţa Românească..
Un articol plin de dramatism, echivalând el singur cu o întreagă dezbatere, este cel semnat de Liviu Franga: Din nou despre învăţământ, în România. Cu deznădejde, cu o participare sufletească rar întâlnită, dar şi cu luciditate de intelectual responsabil, autorul descrie situaţia dezastruoasă în care se află în momentul de faţă învăţământul românesc:
"Toţi miniştrii educaţiei şi toate guvernările care au alternat până acum din 1990 încoace au vrut, adică şi-au propus, să implementeze reforma. Fiecare a făcut-o, însă, după croiala minţii strălucite a lui sau, în cazurile ceva mai bune, după recomandările (a se citi, punctele de vedere, indicaţiile, ordinele etc.) transmise de şeful politic (de partid, de alianţă/ convenţie, guvern, administraţie prezidenţială ş.a.m.d.). Este greu de imaginat cum, de la portarul şcolii la ministru, toţi să reped să vorbească despre reforma în învăţământ şi folosesc de câte ori au ocazia această magică formulă, dar nu a existat, de 17 ani până acum, nici măcar o singură dezbatere, publică şi naţională, absolut deschisă pe toate canalele comunicării de şi în mase, despre ceea ce înseamnă, este şi trebuie să fie reforma în învăţământ.
Consecinţa imediată a lipsei de coerenţă în administrarea învăţământului ca sector specific, incomparabil cu celelalte, ale economiei naţionale o reprezintă haosul din sistem. Ce începe un ministru abandonează altul (indiferent dacă aparţine aceleiaşi guvernări sau nu). Priorităţile unuia sunt de ordinul indiferenţei altuia. Profesorii de la catedre, căci ei sunt forma, încă umană, sub care învăţământul trece dintr-un concept abstract într-o realitate, concretă şi palpabilă a vieţii noastre de zi cu zi, se întâlnesc cu instituţia naţională a ministerului doar la greve - când defilează, foarte sonor, prin faţa sediului - şi la negocieri - când intră înăuntrul lui."
Actualul ministru al Educaţiei ar trebui să-şi lipească articolul lui Liviu Franga pe un perete al cabinetului său, într-un loc vizibil, şi să-l recitească zilnic.
Este încurajatoare, în schimb, imaginea - schiţată de Gabriel Chifu într-un interviu, Luaţi vitamine, adică citiţi... - a ceea ce întreprinde în momentul de faţă Uniunea Scriitorilor pentru readucerea scriitorilor în prim-planul vieţii publice şi pentru relansarea unei îndeletniciri care a fost cândva un sport naţional: lectura.
Literatura propriu-zisă este reprezentată de versurile lui Lucian Vasilescu (ample, imprevizibile şi de o răscolitoare melancolie, un fel de jazz de cuvinte) şi ale lui Andrei Bodiu (pline, din nefericire, de oralităţi ieftine) şi de scrierile memorialistice ale lui Nicolae Breban (de o sinceritate bărbătesc-nemiloasă) şi ale lui Mircea Horia Simionescu (labirintice şi ludice, în stilul binecunoscut al scriitorului). Este prezent şi Ioan Groşan cu un fragment (altul decât cel reprodus în acest număr al revistei noastre!) din fermecătorul său roman, pe care îl va termina în curând, Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu.
O surpriză (plăcută) o constituie paginile inedite de Vasile Petre Fati, în special proza, Culoarea roz a domnişoarelor.
Cele mai bune comentarii critice sunt cele aparţinând lui Dan Cristea, Traian T. Coşovei şi Marian Drăghici (toate trei despre Vasile Petre Fati), Ştefan Borbély (despre Dan C. Mihăilescu, "cel mai bun critic de întâmpinare de care dispune în acest moment literatura română"), Eugenia }arălungă (semnatara, plină de nerv, nu de nervi, a rubricii Breviar editorial).
Aşa cum la aproape toate petrecerile de inaugurare a ceva se sparge din greşeală câte un pahar, în acest număr care anunţă renaşterea revistei Viaţa Românească se face o greşeală spectaculoasă de tehnoredactare. În grupajul de articole scrise în memoria lui Virgil Ierunca, un text este tipărit de două ori şi atribuit, primul, lui Livius Ciocârlie, iar cel de-al doilea (de fapt, acelaşi!), lui Alexandru Călinescu.
Da, cum se spune, cioburile aduc noroc...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara