Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Retragere si expansiune de Gheorghe Grigurcu




1. Figura lirică a lui Mircea Mălut e una a retragerii: "să ai reflexul retragerii/ să iubesti marginea/ să nu mai astepti" (ecouri fierbinti). Cele trei versuri, aparent disparate, prezintă o coerentă speculativă, care dezvoltă conceptul de noi indicat drept factor generator al acestei productii. Întrucît retragerea, devenită reflex secund (tinînd de a doua natură, spirituală), duce la cultul marginii, necesară delimitării personalitătii auctoriale, a constituirii si conservării de sine a unui limbaj. Iar asteptarea nu e oare suspendată prin chiar asumarea existentei de-limitate, inclusiv a celei închinate poeziei? Retractil prin sensibilitate, ca si prin necesitătile stilistice ale creatiei, poetul se retrage strategic în propria fiintă, aidoma unui melc, a unei testoase. Nu e o "cedare de teren", ci o manevră a identificării defensive, o regăsire în intimitatea eului creator, amenintat de intruziunile Celuilalt, ca si de rumoarea, de carnalitatea excesivă, de toate aspectele contingentului cărora li se supune eul empiric: "dacă ei sînt cei care aduc/ otrava în pocale de aur// acum nu mă simt sărbătoarea/ nimănui/ aidoma celui ce iesea în plină/ noapte sub lună/ arăta cu degetul golul si cînta// precis era un cîntec din spatele/ portativului// zgomote de aur striga/ marele imperiu îsi retrage tentaculele/ si ar trebui să se retragă si carnea/ si doar sînge pre sînge călcînd" (sînge pre sînge călcînd). Marginea devine obsedantă ca un factor vital al afirmării de sine a poetului. Pornind de la zeroul nonexpresivităti, eul specific al acestuia aspiră spre margine ca spre o ideală autodefinire: "pentru început pot să-ti spun/ în cunostintă de cauză/ că în fapt/ numărătoarea începe cu zero// că în memorie cineva/ mă tot pofteste afară/ că tine mortis/ să mă prezinte marginii" (prefată). Riscul marginii e de-a nu fi desăvîrsit trasată ori de-a fi "zdrentuită" în lupta cu ceea ce rămîne dincolo, asemenea unui drapel glorios: "azi continuînd dialogul/ cu marginile le-am spus/ nu pot fi decît zdrentuite? (întreb pînă unde). Dar odată acceptată, această granită a fiintei estetice se relevă a fi o captivitate, deci o sursă de suferinte. Melosul ei însoteste "scufundarea", catastrofa existentială care se află în spatele oricărei strădanii estetice: "acum ei pregătesc o colivie pentru/ lacrima zeului/ acum ei pregătesc o celulă în afunduri/ pentru un sunet muzical/ căruia i-au amputat diezul// la o scurtă privire/ un zgomotos divort al luminii/ la o scurtă privire/ măsurătorii întunericului au renuntat// inutil să-ncerci să-ndupleci o gheară/ imposibil să te opui unei delte de lacrimi//resturile rămîn acestui dirijor cu lentile usoare/ de pe subtirimea portativului/ să dirijeze el scufundarea" (aruncînd o scurtă privire). Pandantul temporal al marginii e tîrziul, adică simtămîntul ne-făcutului în substantă, al nonepicului înlocuit de viziunea apocaliptică (statică precum orice viziune) sau măcar de cinismul utopiei. Delimitării în spatiu îi corespunde una în durată, precum o rană metafizică a artistului ce-si nutreste închipuirea din vermină: "tocmai acum cînd cimitirele/ se apropie în liniste/ unele de altele// tocmai acum cînd/ nu se mai pot scrie epopei/ (în taină fie spus noi exersăm la/ apocalipse)// tocmai acum cînd utopiile îsi fac/ o penibilă concurentă// tocmai acum apari tu si ne spui lucrul acesta/ si e atît de tîrziu/ că precis am uitat" (tocmai acum).
Formatia de matematician a lui Mircea Mălut transpare, desigur, în acest interes pentru de-limitare. Situatia-limită a "spiritului de geometrie", în raport cu "spiritul de finete", o reprezintă năzuinta de-a geometriza si ceea ce nu se poate supune măsurii (e aci o melancolie a Formei absolute, intangibile, care sporeste lirismul, nefiind extranee, ci implicită substantei acestuia). Idealitatea interzisă plînge, leacul său fiind însă, pentru a spune asa, de natură homeopatică, adică o accentuare a "secetoasei" abstractizări: "atunci îti vine să crezi că si/ cercul varsă pe ascuns/ lacrimi/ si îti zici/ nu ar strica putină secetă/ prin trădare" (putină secetă prin trădare). Întelegînd, totusi, puterea ireductibilă a informului, poetul îi compătimeste pe tehnicienii exclusivisti: "în unghiul retragerii în vesminte albe/ încercînd încercînd/ asa am căzut de partea tăisului//o parte a mîinii încă trăia/ era soare si interjectiile lor/ jucînd sah în depărtare se lăsau moi/ pe trupurile noastre//groaznice diviziuni mi-a fost dat/ să mă linistesc/ aici lîngă rădăcini// cine să fi scris numele tău/ tocmai aici si nici nu te miri/ uite tocmai am terminat cîntecul prăpastiei// eu sînt de partea cenusii le-am zis/ fără false zăpezi/ si nu încercati ei pot singuri să plîngă/ deasupra uneltelor// si-am adus o tablă neagră/ să se scrie pe ea esentialul/ doar stiti că pe table negre se scrie esentialul" (în unghiul retragerii în vestminte albe). Incapabil a disciplina incomensurabilul, spontanul, inefabilul, nu-i rămîne decît satisfactia mirificelor constatări în lumea dată, în care se amestecă blestemul si celebrarea, limpezimea sacrală si confuzia durerii, sub semnul unei aventuri congruente cu devenirea însăsi: "sigur că blestemului degeaba/ îi amputăm bratele/ sigur că păsării ăsteia/ nu i se poate înfunda pe gură/ cîntecul mult aplaudat// azi mă gîndesc la drumurile alăturate/ ale limpedelui/ azi mă gîndesc la sfintenia/ rănilor ce curg sub un alt cer// există însă bucuria crosetării capcanelor/ există însă o anume veselie/ a lantului si ac/ pentru metodele subtile ale asteptării" (si altfel decît o sărbătoare a fugii). Geometrul dezabuzat se purifică întru umilitate: "numai ca două lacrimi ale trupului/ îti pot privi sînii/ femeie a mea/ numai ca două lacrimi ale trupului" (ibidem). Sau: "dacă vreti sincer recunosc/ lacrimile tăiate în două sînt ale mele" (prefată). Sau: "înghit salutul condescendent al acestui/ cersetor o viată/ furtună între doi nervi ai lui/ Dumnezeu" (întreb pînă unde).
Din ruinile geometriei se compune un peisaj de deriziuni, care semnifică, paradoxal, forma reală a acestei poezii, "perfectiunea" sa în răspăr cu cea ideală. Apărînd tulburat de neputintă, de renuntare, de deziluzie, universul prin care sîntem invitati a păsi e un revers al Edenului, nu însă un Infern, căci pedeapsa nu este explicită, ci difuză într-un mediu de eclipse, de goluri, de umbre, de riduri, într-un climat care ar justifica ideea augustiniană că Răul n-are o existentă ontologică, fiind doar o absentă a Binelui: "o mare eclipsă e această nastere/ a zis si în golurile dintre urlete/ nu va putea ridica/ niciodată catarg// cu plînsul încet al unei somnambule/ s-a ivit în lume/ în ziua în care cartea stătea/ răvăsită pe cîmp// un rînd ciudat scuipat/ de un zid nevăzut/ într-o conjunctură bolnavă a astrelor// o mare eclipsă e această nastere a zis/ si nu putem vorbi de o sărbătoare a ancorei// un măruntis scăpat de palma cersetoare/ a unui zeu mititel// traiectoria umbrită a degetului/ tremurător al aceluiasi/ linie frîntă obosită un rid pe spinarea/ fierbinte a unui nisip miscător// o mare eclipsă e această nastere/ si nimic nu o va putea ocoli" (nu putem vorbi de o sărbătoare a ancorei). Ce s-ar putea geometriza în acest mediu de suferinte lîncede, deschise spre infinit, în care verticalitatea se rodează, în care orizontul e ocupat de singura imagine purtătoare de tîlc, cea vag ezoterică a Martorului? Geometria suportă confruntarea cu misterul inform al concretului: "uneori doar semintele veacului/ uneori da povestea încet/ despre intimitatea lanturilor/ rontăia încet obraznica verticalitate/ a unor lucruri// e ceva inexplicabil în sirul cersetorilor/ ăstora ce dau rest înapoi/ m-au intimidat întotdeauna// ninge încet printre mîinile mele două/ îmi amintesc/ intrase printre noi/ ne mînjise cu sînge/ ne fixase cu ochii lui albi/ ne aruncase tremurînd florile/ si eram convins că e martorul" (ninge încet printre mîinile mele două). Termenii de referintă sînt invizibilul, orbirea, rana, somnul, vinovătia, încărcati cu o sarcină transcendentă. Ratiunea lucidă se retrage în favoarea uneia magice. Severitătii formelor li se substituie o priveliste laxă, polimorfă si tînguitoare, stării de veghe îi ia locul somnia, agent al discursului pythiatic: "cosînd răni pe fata nevăzută a lucrurilor/ vînat de cuvinte triste/ el cu dărîmăturile lui cu evadări/ vesele orbiri// surîsul lui/ o rană între ochi si incestul oglinzii/ în spatele perdelei de carne/ punînd diezi la urechile lucrurilor/ primind înserarea lanturilor// căutînd clipa cînd cuvintele tresar în somn/ vinovate de ceva de dincolo" (cosînd răni pe fata nevăzută a lucrurilor). Ce-a mai rămas, prin urmare, din dispozitia matematicianului? Nimic atlceva decît postura tehnică ce convine poeziei moderne, adică strictetea si densitatea formulării, în sensul în care pentru un Karl Krolow portocalele si lămîile devin "algebra fructelor coapte", iar un Gottfried Benn declara"sînt prismatician, lucrez cu sticla". Continuînd, într-un fel, neoexpresionismul liricii românesti din anii ^60-^70, Mircea Mălut supune carnatia lui nu o dată flască, zemuind de prea multe vorbe, unui teasc cerebral, spre a realiza concentrate, "pilule" metaforice: "o surzenie tînără în inima focului/ biciul drumului înapoi// o firimitură trează în plin întuneric/ un altar în hohot" (dintr-un balcon al memoriei). Sau: "dar astăzi doar despre marsul cîrjelor să vorbim" (despre marsul cîrjelor să vorbim). Sau: "cine să cîntărească seceta cumplită/ a liniei drepte/ cine să cîntărească lacrima vărsată pe ascuns/ de o rădăcină// ce poate visa un cutit/ într-o casă cu peretii vătuiti de spaimă" (restul din rest). Salvatoare i se înfătisează, la un moment dat, geometria cristică a crucii: "am văzut crucea născîndu-se/ fără dureri/ ca un fruct// e timpul să vă spun/ l-am văzut pe cel care merge/ cu mormîntul în spate// e timpul să mă albesc undeva/ oriunde/ în tăcere/ singur" (e timpul).

2. Dacă Mircea Mălut îsi situa poezia sub egida retractilitătii, postură preponderent intelectuală, presupunînd un filtru al rigorii, concitadina sa (ambii poeti locuiesc în orasul Bistrita), Adriana Barna, este, dimpotrivă, o expansivă ce se pierde în mirajul materiei, pe care încearcă a o capta nediferentiat. Limbajul d-sale cuprinde cu generozitate un conglomerat de conexiuni si intensităti, structurile inteligibile dizolvîndu-se într-un clocot emotional. Protuberantele imaginarului ies din tipare, într-o satisfactie a existentei ce aspiră la un exhaustiv al comunicării, aparent în afara oricăror scrupule teoretice, a oricăror limite de program. Poeta e insuflată de o ebrietate a totalitătii. Adresîndu-se "departelui", îl postulează nu ca pe un reper al neîmplinirii, ci ca pe un cochet prilej al proiectării unui prezent debordînd de vitalitate metaforică: "Tu, departele meu/ mă tii captivă/ ca pe o floare între file/ sub statuia de bronz; mi te plîngi/ că e grea libertatea/ de-a fi înălbit culorile toate/ că pînă si sîngele/ la ora aceasta posacă/ e roz;/ visele toate adorm/ învoite/ dinspre ceasul cînd/ gerul devine carnal.// Departele meu/ înghitit de calesti/ topite pe străzile calde/ pe care nu merg/ toarnă tu înapoi/ în ciutura vărsătorului/ apa cu gust amărui;/ eu mă preling din sertar/ si de pe perete/ din poza decupată din ziar" (Departele meu). Miturile sînt, pentru a spune astfel, visceralizate, li se acordă o corporalitate familiară: "ai dreptul să desfizi calul troian,/ ulei de măsline curge prin venele lui,/ stiu că poti să refuzi/ povestea unui biet cal;/ curcubeul pe hainele tale/ pătează orgoliul muntelui la orizont" (Dialog). În sînul materiei suverane sînt acceptate tot soiul de relatii, de la cele pur analogice pînă la cele de ordin simbolic: "Ca un prag pus anume să fie călcat/ stă frînghierul dormind/ la rădăcina stejarului,/ ca însusi semnul odihnei/ din care nu mai iese nicicînd/ si primeste drept firească inimă/ un cărăbus de piatră.// Ca un prag pus anume/ stă el dormind/ ca însusi semnul odihnei/ cu drept firească inimă/ un cărăbus de piatră.// Ca un prag/ stă,/ ca semnul odihnei/ cu inima/ un cărăbus de piatră" (Fotografie ce se voalează cu timpul). O senzorialitate intensă îi stă la îndemînă autoarei precum un idiom de care se poate folosi necurmat, cu articulatiile tonifiate de dicteul suprarealist: "Broscoii din nori duhnesc a păcat si se descaltă-n spume peste/ pita pămîntului caldă.// Tîrîtoare lipidice încearcă simtirea asfaltului duse de forte giratorii/ mînate de sfîntul cu nume betiv tinut în carantină pînă acum.// Dansul lor înscriind volute neprevăzute, circumferinte lunare,/ cu o cerneală invizibilă scriu litere necunoscute, oculte, că nu/ mai găsesc intrarea în locuintele lor din dedesubturi.// Rîme călcate, facsimil ud, de nu mai stii pe unde să îti pui/ piciorul" (Banală). Fantazării i se aplică grila exclusivă a bucuriei solare de a trăi. Succesiunea versurilor nu reprezintă decît un sir de mici explozii ale contactelor insolite dintre cuvinte, ce oglindesc contactele insolite dintre lucruri, adică prospetimea trăirii care-si fabulează conditia. în venele textului, sîngele fierbe zgomotos. Asa cum spunea Hugo Friedrich despre un mare poet francez, aici metafora nu e doar o simplă figură de comparatie, ci un mijloc de-a crea o identitate: "Gîndul si trupul tău de lup îmblînzit/ mersul si pragul pe care-l calci/ miros a ciuperci mari, albe/ adunate pe o vergea în pădure/ si copacii te găsesc de-al lor/ pietrele de rîu fată ouă porumbe/ sarpele uscat pritocit între două falii de lut/ iese copt din noi/ către o dublă realitate,/ misună căldura în pămînt ceresc/ focul spulberă cetina tînără/ într-un balet cocostîrc însetat,/ straiele verii se despoaie de-odată/ se anină de soare preacurătindu-se nouă/ mormăie în cazane/ licoarea îmbătată umezeste cocleala/ sîngele torential întru fierbere/ explodînd" (Unu). Remarcabila productie biruitor-văratică, toridă si nesătulă de imanentă, a Adrianei Barna ne convinge cum pînă "si obiectele se volatilizează", dimpreună cu limitele lor abstractizante, aidoma unui "fruct crescut în desert/ din mila setei si a uscăciunii".