Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Poezii:
Revelaţie nocturnă de Eugeniu Nistor


Se făcea că treceam printre şirurile unor coloane, înalte, rotunde şi netede

aşa precum cele ale templelor din străvechiul Egipt,

iar spaţiul de jur-împrejur şi deasupra

nu se putea desluşi,

căci lumina iriza uşor stinsă,

şi cerul întreg părea umbrit uniform,

ca sub un clopot străveziu, în crepuscul...

Nici cald şi nici frig nu era...

Iar printre-acele înşirate coloane cu geometrii atât de ciudate şi scăpări arămii,

eu nu eram singurul suflet drumărind pe-acolo, căci, rar - dar continuu,

mulţimi de umbre eterice, fără de nume şi chip,

în tăcere deplină, ca-n transă,

treceau - tot treceau, atrase parcă

de-o invizibilă forţă

către un punct anume din spaţiu.

.Pornit pe urmele lor,

am ajuns într-un loc cu o dulce lumină,

în care timpul lipsit de noimă părea,

şi doar trierea aceea tăcută a sufletelor,

în care eu - spectatorul intrus de pe margine -

nici vorbe şi nici semne nu sesizam,

numai plutirea aceea ciudată

a siluetelor fără de chip,

printre-acele entităţi cu feţe angelice, blânde,

învăluite în alb şi în negru,

pe dinaintea cărora toate se perindau

şi-n aceeaşi cernită tăcere

treceau mai departe - dar nu în aceleaşi direcţii,

ci hotărâte, se pare, deja, dinainte,

pentru fiecare suflet în parte,

(fără ca acest lucru să le fie comunicat prin cuvinte

sau măcar prin vreun gest uman cunoscut,

căci toate mesajele păreau a fi

telepatic transmise sau, oricum, printr-un mod

aflat dincolo de puterea mea de percepţie).

Totul părea ca un centru diriguitor, marcator de destine ■ acceptate însă cu seninătate şi ataraxie, fără vreo urmă de protest sau de nemulţumire din partea siluetelor acelea eterice.

Eu - scormonind acum prin această anamneză,

(care mă obsedează tot mai mult de un timp) -

îmi dau seama că n-am înţeles nimic, atunci,

din jocul acela, totuşi, atât de grav şi ciudat

şi aşteptam stingherit un îndemn, o chemare,

care veni, de parcă mi-aş fi exprimat

cu glas tare dorinţa -

semn că cineva mă sesizase acolo

şi-atât mi-a fost transmis (telepatic, se pare):

„Să pleci înapoi!"

Nu prea am înţeles ce înseamnă să plec înapoi:

căci, întors, mi-amintesc prea limpede acum,

n-am mai trecut printre-acele ciudate coloane

cu irizări arămii, revenind parcă

din imensitatea spaţiului cosmic,

sau, oricum, de undeva de foarte sus:

vedeam apropiindu-se Pământul,

Pământul nostru rotund -

mai întâi în culori albăstrii

şi-apoi într-un verde luminat,

cu cât planam mai aproape -

până când am ajuns pe o pajişte foarte însorită,

cu iarbă verde, tunsă şi fragedă,

de parcă era într-o primăvară timpurie

sau într-o toamnă târzie şi lungă,

cu câţiva arbori în preajmă şi nişte pietre înfipte în pământ -acestea cu unghiuri netezite de vreme şi de licheni galbeni-verzui.

Dar - ciudat - pe câmpul acela atât de viu colorat, cu zări însorite, deschise până departe -eu nu zăream nici un soare!

M-am aşezat pe covorul acela de iarbă,

cu spatele rezemat de o piatră călduţă

şi, în calmul acelui loc pământesc,

în care eu eram singura fiinţă

(sau, mai degrabă, singurul suflet de-acolo),

m-a pătruns un gând insistent:

„Ce poezii teribile aş putea să scriu!"

.Şi-aceasta în starea de pace a acelui colţ,

mai curând metafizic decât natural,

în care verdeaţa şi lumina

nu păreau a fi tulburate

de nimeni şi de nimic.

(Deşi, poate, totuşi.)

Dar tot atunci m-a fulgerat şi un gând de îndoială şi teamă: „Pentru cine să scriu poezii?" Şi parcă un fior de frig m-a pătruns când am văzut că piatra pe care stăteam rezemat, şi toate pietrele-acelea din jur, adâncite-n pământ,

erau semne ale unor şterse morminte.

„Dar aşteaptă şi noaptea!" -auzeam parcă o voce, şi-apoi, când singurătatea aceea s-a umplut de întuneric, nişte urlete sinistre au prins a bântui prin întreg refugiul acela.

.M-am trezit în acea dimineaţă mai tulburat ca oricând şi, vreme de mai mulţi ani, până acum, n-am scris nimic despre această stranie aventură a sufletului meu.