Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
reveria meditaţiei de Gheorghe Grigurcu

Magda Cârneci: Viaţă, Iaşi, Ed. Paralela 45, 2016, 56 p.

Magda Cârneci meditează pentru a se deschide poeziei şi aşterne poezie pentru a medita. Poemele d-sale au o tramă ideatică ilustrînd cîte o temă inspiratoare. Feminitatea, bunăoară, e văzută precum un prototip geneziac. Naşterea femeii apare succedată de cea a cuvîntului, care e nevoit a trece „prin nenumărate strîmtori şi abrupte deschideri“, „încet, ascuns, dureros“, „visînd către imposibile astre, preschimbîndu-se penibil în diamant“. Dacă e „mai norocos“, are şansa ca pe ultima treaptă evolutivă, cea mistică, să explodeze „ca un fluture viu colorat, atras de o altfel de iluminare“. Relevant apare bilanţul vîrstei cvadrigenare pe care şi-l propune poeta. Grandoarea gloriei („nu voi fi marea poetesă a lumii“, „tineri bărbaţi nu se vor mai sinucide pentru mine“, „nu mi se vor închina ode, epopei şi sonete“) e părăsită, însă nu în favoarea umilităţii, ci a unei alte grandori, cea de ordinul intrinsec al creaţiei. Gloria exterioară devine astfel moneda de schimb pentru dobîndirea uneia lăuntrice, care e o înfrigurată desfăşurare de proiecte vizionare. Prepararea viitorului devine un soi de mit euforic: „trebuia să prepar din iluzii, confuzie, haos/ un drog nou, uşor, confortabil/ să imaginez trecutul, să descriu viitorul// trebuia să ţin minte tot ceea ce voi aţi uitat,/ ceea ce n-aţi aflat niciodată/ să refac în mine ceea ce în voi e rupt, e stricat/ să scot dinozaurii şi balenele din subsoluri, cotloane/ să le proiectez pe bolta însetată a meningelor noastre/ încă arhaice// trebuia să concep şi să nasc o formă a noastră/ viitoare/ mai bună“. Dar, nici o grijă, revine treptat şi gloria mundană. Urmează disjuncţia de categorie, individualizarea prin altitudinea conştiinţei de excepţie, experienţă care nu e totuşi scutită de umbrele unor decepţii. Comparaţia dintre două adolescente prietene duce la o precipitare speculativă, „pierdută în deducţii supramundane în lungi/ plimbări singuratice“. În concepţia elansată a acestei relaţii se ivesc iarăşi chestiuni majore precum cea a generalităţii insurmontabile, a unei sacralităţi sabotate de număr, a dubiului universal de care nu s-ar putea salva nici măcar iubirea: „nu poate un singur bărbat să fie iubit/ mai presus de sfera pămîntului cînd totul/ e sfînt sfînt sfinte lalelele sfinte insectele şi castanii/ cînd bărbaţii sunt miriade şi miriade asemenea sunt/ femeile de sus de departe iubirea e mai/ improbabilă decît lumea/ şi îşi închipuie prima îmbrăţişare/ ca un holocaust universal“. Concluzia? O punere în problemă a întregului, împrejurare de natură a bemola îndărătnica superbie: „Cine a greşit? Cine are dreptate?/ o, mică, blondă prietenă/ păstrată într-o memorie puberă ca o albină/ de aur într-o răşină uşor dureroasă/ oare ai ales bine? oare eşti fericită?/ Acum cînd ştim amîndouă/ că nimic nu ne primeşte complet nici bărbaţii/ nici sfera pămîntului“. Imaginea care domină e cea a unei complexităţi geologic-istoric-morale: „Cum pe talgerele aceleiaşi aurite balanţe/ stau în echilibru precar grămezi de bălegar şi o perlă/ cum cortina aurorei boreale poate anunţa fluturînd/ ziua fără început sau înnoptarea fără sfîrşire/ cum procreaţia poate fi o sinucidere sau o amînare/ o bălăcărire în vid sau o primenire în flacără/ cum imaginea lumii se răspîndeşte în artere şi vene/ ca o beţie neagră sau o strălucitoare demenţă/ cum vasul casant al fiinţei poate ascunde tot sau nimic/ şi după moarte vine să te conducă un adolescent luminos/ ori o negură“. Erosul se afirmă printr-o încărcătură de preţiozităţi cu alură scientizant-tehnică. Apropierea trupului masculin ar fi aidoma „prăbuşirii micului electron în nucleu,/ ori căderii unei planete prea grele asupra astrului său,/ înghiţită brusc de un imens întuneric“. Interogaţiile adresate partenerului sună astfel: „Din ce antimaterie îţi e închegată privirea?/ Şi ce semn opus mie poartă mîinile tale?/ Ce negaţie vibrantă simte negaţia care sînt?“. O catastrofă existenţială, e drept cu ingredient floral („ca şi cum, contopindu-ne, universul s-ar opri brusc/ din desfigurarea lui lentă: orhideea lui răsfirată/ s-ar resorbi fulgerător într-un punct“), reprezintă introducerea unei teribile confesiuni abisale: „Mi se întunecă ochii, sferele gînditoare; un haos dureros/ mă absoarbe; un vid: şi trec strada./ Cine vrea să se distrugă prin tine în mine? Cine vrea să se reunească cu cine?/ Şi cine vrea din noi doi să irumpă?“. După care urmează o sarcastică întrebare: „Oare asta e paradisul?“. Cazul lăuntric, materia emoţională apar absorbite de marile spaţii acvatice ori siderale. E o benevolă expulzare din sine a fiinţei pentru a se înscrie pe cel mai impozant ecran, o aspiraţie spre mixarea cu marile energii obiective. Nemaifiind stăpînit de sine, subiectul îmbrăţişează inclusiv priveliştea organică, acolo unde „hipofiza mişcă umorile şi vîntul de seară/ glanda pineală îmbrăţişează priveliştea“, unde „răspund mii de voci în trupul ce cîntă“. Pînă şi componentele anatomice aspiră entuziast la această convertire la ilimitatul fizic. Speculaţia atinge extremele spaţio-temporale ale fiinţei ce visează „un cer plin de comete şi astre, sub o boltă înflăcărată,/ dintr-un inconştient mult mai cuprinzător“. Magda Cârneci: o poetă a relaţiei noastre cu macro şi microcosmul prin intermediul unui limbaj nu o dată frenetic, sugerînd în fundal inevitabila criză a omului modern.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara