Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Revoluţie şi/sau conspiraţie? de Tudorel Urian

La mai bine de cincisprezece ani de la căderea regimului comunist, ceaţa care s-a aşternut asupra întîmplărilor de la sfîrşitul anului 1989 este departe de a se fi risipit. În pofida mărturiilor actanţilor depuse în sălile de judecată sau în faţa comisiilor parlamentare de anchetă, a miilor de articole de presă şi a sutelor de cărţi publicate pe această temă, nimeni nu poate răspunde în deplină cunoştinţă de cauză la unele întrebări rămase pe buzele tuturor.

Evenimentele din decembrie 1989 au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi a camarilei sale de la putere? A fost vorba despre o revoluţie sau despre o lovitură de stat? Armata a tras în populaţie? Au existat cu adevărat terorişti sau totul a fost o tragică debandadă provocată de panică şi de armele ajunse cu iresponsabilitate pe mîna civililor? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Cui aparţineau simulatoarele care au terorizat soldaţii şi populaţia civilă? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sînt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? Cum se explică faptul că Armata, forţele MI şi ale Securităţii s-au subordonat lui Ion Iliescu încă din primele ore ale fugii lui Nicolae Ceauşescu, deşi acesta nu participase la acţiunile de stradă din ziua precedentă, iar accederea sa la putere nu era prin nimic legitimată? Cum se explică faptul că "teroriştii" care ţinteau cu precizie chirurgicală au ucis doar civili şi militari, dar nu au tras deloc în direcţia autorităţilor nou constituite, nici un lider al FSN nefiind măcar rănit?

Pe măsură ce timpul se scurge şansele de a afla răspunsuri la aceste întrebări devin utopice. Martorii dispar, detalii, poate relevante, se şterg din memorie, amintirile devin tot mai vagi. Şi uite aşa începem să vedem cu alţi ochi cinic-înţeleapta povaţă iliesciană: "Nu s-a aflat încă nici măcar tot adevărul despre asasinarea lui Kennedy şi voi vreţi să ştiţi..." Alergăm bezmetic într-o tranziţie fără cap şi coadă, în vreme ce privirile, cîndva sfredelitoare, din pozele tinerilor ucişi în revoluţie, devin din ce în ce mai şterse.

Multă vreme am crezut că adevărul despre revoluţie poate fi aflat într-un singur fel: prin însumarea tuturor mărturiilor celor care au participat într-un fel sau altul la evenimentele din decembrie 1989. Citind excelenta sinteză a Ruxandrei Cesereanu, Decembrie '89. Deconstrucţia unei revoluţii, în care sînt trecute în revistă tezele din peste o sută de cărţi (aparţinînd unor autori de toate calibrele şi de toate orientările posibile) despre revoluţia română, constat că nici măcar această metodă nu este infailibilă. Fiecare om are propria sa viziune despre revoluţie, o teorie pe care o argumentează după puterile sale, dar care intră, inevitabil, în contradicţie cu alte teorii cel puţin la fel de credibile.

Întrebarea de fond la care îşi propune să răspundă cartea Ruxandrei Cesereanu (este un fel de a spune, pentru că autoarea se fereşte să tragă concluzii; ea nu face decît să sistematizeze concluziile altora în funcţie de poziţionarea lor în această chestiune) este dacă în decembrie 1989 a avut loc o revoluţie sau o conspiraţie (lovitură de stat)? În funcţie de răspunsul la această întrebare cei peste o sută de autori de cărţi despre revoluţie se împart în patru categorii: 1. susţinătorii ideii de revoluţie pură; 2. susţinătorii ideii de complot extern; 3. susţinătorii ideii de complot intern; 4. susţinătorii tezei revoluţiei hibridate cu o lovitură de stat. Foarte semnificative sînt şi principalele nume care susţin fiecare dintre aceste teze, ele putînd să sugereze anumite grupuri de interese. Ideea revoluţiei pure este susţinută în primul rînd de timişoreni şi se referă la perioada 16-22 decembrie 1989 (Miodrag Milin, Lászlo Tökes, Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Marius Mioc). Alţi adepţi ai revoluţiei sunt Adrian Marino (face distincţie între "o revoluţie de sus în jos", iniţiată de comunişti reformişti, anticeauşişti pe linia perestroikăi şi o alta, "de jos în sus", a României profunde, anticomuniste, nu doar anticeauşiste), H.-R. Patapievici, Petre Mihai Băcanu, Stelian Tănase (toţi consideră că a existat o stare reală de revoluţie care a fost trădată ulterior). Tot aici se situează, din alte considerente, fireşte, principalii actori şi beneficiari ai evenimentelor din decembrie 1989: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, dar şi o serie de observatori străini precum Dennis Deletant sau fostul ambasador al Franţei Jean-Marie le Breton. Este lesne de observat că majoritatea celor care susţin ideea de revoluţie au fost participanţi direcţi la evenimente (timişorenii, Patapievici şi Băcanu au fost arestaţi, Tănase a fost pe baricade, Iliescu, Roman, Voican-Voiculescu şi Sergiu Nicolaescu au făcut parte din Puterea constituită după fuga ceauşeştilor).

Teoria complotului extern a fost susţinută chiar de Nicolae Ceauşescu (în luările de cuvînt din timpul evenimentelor şi de la procesul său a vorbit despre agenturile străine care urmăreau dezmembrarea României), dar şi de Radu Portocală ("corolar al perestroikăi"), Filip Teodorescu (complot al Occidentului şi URSS pentru debarcarea lui Ceauşescu; Ungaria şi Iugoslavia ar fi avut şi ele un rol major în derularea evenimentelor), Ilie Stoian, Alexandru Saucă (titlul cărţii sale, KGB-ul şi revoluţia română, spune totul), Angela Băcescu, Valentin Raiha (conspiraţie externă sprijinită din interior), Toader Şteţco (implicarea serviciilor secrete din URSS, SUA, Ungaria şi Israel), Teodor Filip, Ion Coman, Constantin Sava şi Constantin Monac (bazîndu-se pe arhivele Armatei sugerează un complot extern împotriva României). Majoritatea celor care susţin ideea complotului extern au fost într-o formă sau alta apărători ai fostului regim (Nicolae Ceauşescu, Ion Coman, Filip Teodorescu), agenţi ai Securităţii, membri ai trupelor USLA sau simpatizanţi ai "aripii naţionaliste", a Securităţii.

Ideea complotului intern (a loviturii de stat din interiorul aparatului) este susţinută de Elena Ceauşescu în procesul de la Tîrgovişte (unde este împărtăşită şi de soţul său) şi dezvoltată de o serie de ziarişti români şi străini: Liviu Vălenaş, Victor Loupan, Michel Castex, Elisabeth Spencer, Călin Cernăianu, Antonia Rados.

În fine, ideea mixajului revoluţie-complot apare la mai mulţi, dar este susţinută cu preponderenţă de Iulian Vlad (revoluţie-amestec străin), Ştefan Guşe (soarta României s-a decis la Malta, dar revoluţia au făcut-o românii), Dumitru Mazilu (a fost o revoluţie cu sensurile deturnate), Silviu Brucan (revoltă spontană şi lovitură de stat), Raportul SRI (revoltă amplă şi premeditare externă), Nicu Ceauşescu (lovitură de stat a Armatei, MI şi Securităţii pe fondul revoltei populare), Lucian Boia, Vladimir Tismăneanu, Gabriela Adameşteanu, Emil Hurezeanu (revoluţia pregătită din vreme în străinătate şi în ţară), Sorin Roşca Stănescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară, Catherine Durandin, Pavel Coruţ, Ion Pitulescu, Richard Wagner, Andrei Codrescu, Edward Behr (complotul a catalizat din umbră revolta şi a secondat făţiş revoluţia), Nestor Rateş, Anneli Ute Gabanyi etc.

Harababura este totală şi, pentru a face puţină ordine în tot acest torent de interpretări, trebuie definit termenul "revoluţie". În zona politică, Le Petit Larousse creditează acest termen cu sensul: "schimbare bruscă şi violentă în structura politică şi socială a unui stat care se produce atunci cînd un grup se revoltă împotriva autorităţilor în funcţie şi preia puterea"; tot aici apare însă şi "revoluţie de palat" care înseamnă: "acţiune ce aduce la putere noi responsabili ca urmare a intrigilor din sfera guvernamentală".

Este limpede că în decembrie 1989 s-a produs o acţiune bruscă şi violentă de dislocare a fostei puteri, dar nu este la fel de limpede dacă aceasta urmărea înlocuirea structurii politice şi sociale existente sau doar reformarea sistemului. Din momentul instaurării noii puteri s-a mers preponderent spre a doua variantă. Ne amintim încă de primele apariţii televizate ale noilor conducători, cînd Ion Iliescu deplîngea întinarea valorilor comunismului de către Nicolae Ceauşescu, acelaşi lider apărut din neant se grăbea să-l sune pe Mihail Gorbaciov pentru a-l informa "cine suntem şi ce dorim", iar Nicolae Militaru propunea definirea FSN drept "organ de partid şi de stat" (fapt ce a atras o replică devenită celebră a lui Petre Roman: "Asta sună ca dracu'!"). Mai avem în memorie fobia noilor autorităţi faţă de anemica opoziţie de la începutul anilor '90 şi spaima de eventuala revenire în ţară a Regelui Mihai, periodicele campanii de cuminţire a intelectualităţii prin intermediul muncitorilor de la IMGB şi al minerilor, sub părinteasca oblăduire a preşedintelui ales ("emanaţie a revoluţiei") şi Tratatul cu URSS ratificat în anul 1991 de Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, prin care România se obliga să nu intre în organizaţii militare considerate de cealaltă parte drept ostile. Punînd cap la cap toate acestea, singura concluzie care se poate trage este aceea că, în decembrie 1989, a fost o revoluţie (încheiată cu fuga lui Ceauşescu), urmată de o contrarevoluţie (de catifea?) eşuată, din cauza contextului istoric nefavorabil promotorilor ei (probabil, cu totul altfel ar fi stat lucrurile fără implozia Uniunii Sovietice). Practic, de voie, de nevoie, Ion Iliescu a fost obligat să se îndrepte într-o direcţie contrară celei în care ar fi vrut să ajungă. De aici, bîlbîielile, inconsecvenţele, şovăielile şi rateurile care au marcat această interminabilă "tranziţie spre nicăieri".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara