Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Puzzle:
Rezervaţia de scriitori de Gabriel Chifu


Am vorbit luna trecută despre centrele de influenţă din literatura română de astăzi (căci să fi spus centre de putere era prea mult!).

Ne-am întrebat care sunt centrele de influenţă şi cum acţionează ele. S-ar fi cuvenit, poate, să schimbăm ordinea, să fi pus mai întâi altă întrebare: câtă influenţă, câtă pondere, câtă autoritate, cât prestigiu au literatura şi scriitorii în societatea românească? Iar dacă răspunsul la această a doua întrebare ar fi fost unul anume, atunci discuţia despre centrele de influenţă s-ar fi dovedit fără rost.

Am anticipat zicând dacă răspunsul ar fi fost unul anume. Care anume?

Acesta pe care caut să-l formulez aici cât mai tranşant şi care reprezintă convingerea mea fermă: în preocupările publice, pe scara de valori din societatea românească a momentului, literatura ocupă un loc din ce în ce mai modest, iar scriitorii contemporani se află într-un vădit deficit de autoritate. Punţile dintre publicul potenţial şi lumea literară (care-i cuprinde pe scriitori şi cărţile lor) se dovedesc din ce în ce mai firave, din ce în ce mai compromise.

Şi din vina cui s-a produs această izolare a micii comunităţi literare de marea comunitate naţională căreia, în mod normal, literatura ar trebui să i se adreseze şi căreia ar trebui să-i trezească interesul? Opinia mea este că din vina ambelor părţi: şi lumea literară a transmis mesaje cel puţin confuze spre public, şi publicul şi-a întors privirea de la literatură spre alte preocupări, astfel încât nu mai avea cum să vadă şi să înregistreze ce se petrecea aici, oricât de valoros ar fi fost.

Cauzele acestei despărţiri sunt în mare măsură ştiute, obiective şi de înţeles: ele ţin de istorie, de mersul vremurilor, de evoluţia tehnologiilor, de ieşirea din Galaxia Gutenberg şi de intrarea într-o dominaţie a vizualului etc. Dar chiar şi aşa, rămân extrem de grave consecinţele acestei pierderi de teren a lecturii, a literaturii şi a scriitorului. (Într-o paranteză măcar să notăm, a propos de pierderea de teren: ce drum lung s-a străbătut de la rolul iniţial al poetului, acela de profet, de deţinător al adevărurilor, de mijlocitor între oameni şi zei, de taumaturg chiar şi până la mărunta figuraţie actuală, până la devalorizarea actuală, când poetul e privit adeseori ca o persoană cu o îndeletnicire bizar-periferică, ceva precum dezlegarea de cuvinte încrucişate ori colecţionarea de timbre!) Iar aceste consecinţe extrem de grave se manifestă la nivelul configuraţiei mentale şi sufleteşti a neamului românesc, cum ar fi numit cu cincizeci-şaizeci de ani în urmă Mircea Eliade marea comunitate naţională: anemierea intelectuală ne modifică configuraţia mentală şi sufletească - suntem mai săraci pe dinăuntru, mai precari, mai improvizaţi, mai vulnerabili.

Dacă ar fi să rezum printr-o imagine raporturile actuale dintre comunitatea literară şi comunitatea naţională, aş folosi metafora rezervaţiei (vai, o rezervaţie de inşi uşor absenţi, rupţi de ce se întâmplă în jur, ca nişte zimbri arhaici). Comunitatea noastră literară s-a închis într-o iluzie ca într-un cub de sticlă şi de acolo mimează fiinţarea firească, în vreme ce canalele de comunicare dintre ea şi ceilalţi sunt din ce în ce mai ameninţate. Şi atunci când apare o carte foarte bună, ea nu stârneşte curiozitatea publicului şi nu reprezintă pentru acesta „un balsam" - din simplul motiv că el, publicul potenţial, nu mai păşeşte pe această cale a lecturii îmbogăţitoare, nu mai caută, nu mai aşteaptă de aici „o vindecare" şi nu mai e pregătit să perceapă literatura ca fiind o cheie pentru existenţa lui. Iar notorietatea când, foarte rar, e obţinută de către un scriitor, are explicaţii absolut colaterale, aleatorii şi nu se datorează, cum ar fi logic, scrisului acelui autor, calităţii literare a cărţilor sale.

Dar nu ne foloseşte la nimic să ne plângem, oricât de expresiv ar suna lamentaţia noastră. Înţelept este să recunoaştem onest situaţia jalnică şi să încercăm s-o schimbăm. Cum? Propunând cărţi şi, mai larg, proiecte culturale coerente, vizionare dacă se poate, care să atragă atenţia publicului, de care el să aibă nevoie. Sigur, apare o problemă: ce ne facem dacă publicul are nevoie, dar nu ştie că are nevoie? Cu alte cuvinte: ce ne facem dacă transmitem o muzică fie şi extraordinară, dar ascultătorul e lipsit de simţul auzului? Ei, dar să ajungem acolo: adică, să ne achităm noi, cei care scriem, de partea noastră de datorie şi să rămână de rezolvat doar ce este în sarcina publicului. Oricum, în cele din urmă, publicul va fi pe măsura scriitorilor săi.