Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Plastică:
Risipirea lui Alin Gheorghiu de Pavel Şuşară


La capătul unei îndelungate solitudini autoimpuse, a unei suferinţe impuse invariabil de chiar precaritatea condiţiei noastre umane şi aproape de capătul anului, Ion (Alin) Gheorghiu s-a stins din viaţă. În mod cert, plecarea lui din tranziţia mundană şi din aceea a cotidianului mărunt şi insalubru va trece aproape neobservată. Retras şi nondiscursiv, graţios ca o umbră chinezescă şi impalpabil ca una japoneză, pictorul se găseşte în acea situaţie bizară în care moartea lui nu va depăşi impactul unui eveniment abstract, din pricina simplă că în viaţă a avut pudoarea de a nu împiedica pe nimeni, ba chiar şi pe aceea, încă mai rară, de a nu ieşi în calea nimănui. într-un anume fel, Ion Gheorghiu a încetat de multă vreme să mai existe, pentru mulţi dintre noi, ca o fiinţă determinată, ca o făptură de carne şi ca o persoană cu stare civilă, identificîndu-se cu lumea enormă pe care a creat-o şi a tot amplificat-o pînă la cota propriei sale resorbţii. Trecut prin toate probele reprezentării, de la aceea figurativă, legată direct de experienţele vizuale interbelice, la acele glose obsesive pe marginea organicului şi a mineralului, a micro- şi a macrocosmosului, din celebrele sale Grădini suspendate, şi pînă la rediscutarea unor momente bine aşezate în istoria picturii, în care vocaţia de observator şi de arhitect îşi dispută acelaşi teritoriu cu tentaţia risipirii, din la fel de celebrul său ciclu Arcimboldo, Ion Gheorghiu apare acum, cînd opera sa se încheie brusc şi definitiv, ca o sinteză desăvîrşită a unui timp marcat de cele mai imprevizibile experienţe. Captiv între două forţe la fel de puternice, aceea a lumii exterioare - cu promisiunile ei imediate şi cu nenumăratele-i capcane - şi aceea a lumii lăuntrice - cu seducţiile ei narcotizante şi cu amăgiri paradisiace - Ion Gheorghiu a reuşit să le împace pe amîndouă, să le stăpînească în aceeaşi măsură şi să le trădeze la fel de subtil, ca un amant înfrigurat şi incorigibil.
Cu mai mulţi ani în urmă, încercînd să-i aduc marelui artist un scurt elogiu cu prilejul zilei de Sf. Ion, am făcut o rapidă descripţie a ceea ce îmi imaginam - şi îmi imaginez şi acum - că ar fi imaginea/ definiţie a picturii sale. Ea suna astfel: însingurat şi melancolic, aproape absent din istoria măruntă a clipei şi din vacarmul străzii, pictorul s-a retras de mai multă vreme înlăuntrul propriilor sale plăsmuiri. Energiile irepresibile, predispoziţiile pentru ampla retorică barocă şi furia investigaţiei au fost supuse unei ordini severe, la limita geometriei. Adîncit în lumea infracelulară, în structurile microscopice prin care dau năvală minuscule revărsări de seve, Ion Gheorghiu a inventat Grădinile suspendate, aceste cosmogonii decorative în care zac laolaltă gheaţa şi magma incandescentă, adîncimile nopţii şi orbitoarele explozii de lumină. De la contemplaţia firii el a trecut, mai apoi, la contemplaţia culturală, adică la conversaţia directă cu mitologiile istoriei artei, iar Grădinile s-au antropomorfizat încet, pe nesimţite, şi au luat chipul personajelor lui Arcimboldo, într-o teribilă demonstraţie pe traseul destructurare/construcţie. Apoi, obosit şi el de ordinea impusă, Arcimboldo a redescoperit varietatea lumii, starea ei magmatică şi feminină şi, cu acelaşi firesc desăvîrşit, s-a risipit din nou în Grădini.
Dacă aceste cuvinte au fost scrise atunci spre a-i celebra viaţa, ele sunt rememorate şi reproduse acum spre a-i consemna moartea. Iar cel care se risipeşte de această dată în Grădini, nu mai este, din păcate, Arcimboldo. Este Ion Gheorghiu însuşi. Dumnezeu să-l odihnească!